mereu am locuit suficient de sus cât să prind răsărituri bune

n-am ştiut niciodată să scriu rece şi dur despre nopţile alea, oricare. mie îmi rămâneau nostalgii peste tot, peste amprente, pe ceaşca de cafea, pe cearcăne. pe urmă au venit primele riduri şi pe urmă am aflat că n-avem decât prezentul şi ce bine. pe urmă am dat peste singurătate ca cel mai bun pansament şi cel mai bun profesor. aşa am aflat că cine nu poate sta singur cu el o zi nu va fi fericit niciodată, niciunde. 

au fost mai întâi etajele înalte, cifrele mari, mereu am locuit suficient de sus cât să prind răsărituri bune fiindcă la apus eram rareori acasă. mereu am prins nopţile târzii şi nişte zăpezi zdravene pe calea victoriei. am spus mereu acasă oriunde veneam mai mult de două zile şi spun mai rar acasă aici unde locuiesc cu acte-n regulă. 

pe urmă au venit încet-încet alte concerte şi-o mână de oameni încă aici, chiar dacă-s mai puţin de cinciplusminusunul. singurătatea, nostalgia, trecutul au căpătat valenţe noi, iar ultimele două s-au şters cu vin şi-o memorie slabă. 

pe urmă, bonobo, chinese man, gramatik, ratatat, cocorosie, amon tobin, fratele nord, kuedo, sbtrkt, pretty lights si concertele simfonice. de concerte, nu mai povestesc. sunt toate acolo, mai clare decât mulţi oameni care nu mai contau mult odată ajunsă lângă scenă. zborurile cu avionul, senzaţia pe care ţi-o dă faptul că eşti departe de tot, lecţiile. creşti. liniştea din toate nopţile în care nu s-a auzit decât muzică. geamuri îngheţate, lifturi, prea multe lifturi, un tot şters odată cu oamenii care şi-au pierdut răbdarea cu tine sau invers. 

şi pe urmă, se simte totul ca un mare gol pe care-l umpli cu fericire fiindcă asta e nelimitată odată ce-o descoperi şi o înţelegi ca pe un dar pe care nu-l răpeşte nimeni fiindcă nu are un loc anume. totul se rezumă, în orice caz, la volumul muzicii. îţi asumi durerile de cap de-a doua zi dacă s-a auzit mai tare până la o oră mai târzie. 

locuiesc la un etaj jos, cifră mică. nu văd răsărituri, nu văd apusuri. sunt, oricum, rareori "acasă". nu ştiu cum să-i dau locului ăstuia iz de casă, oricâte amintiri aş aduna. dar poate că e nevoie de timp sau poate că e nevoie să-mi găsesc una nouă, de data aceasta, fără acte.

http://hypem.com/track/1kfsk