sa tot mergi

sursa

Aveam foarte multa ordine-n cap in urma cu vreo doua luni. In tot timpul asta, pana in prezent, am incercat sa fac curat cat am putut mai bine. Stiam ca ceva s-a facut praf, ca ceva acolo a inceput sa nu mai functioneze cum trebuie, dar acum ca privesc in urma cred ca a fost doar o perioada necesara in care ce trebuia sa se aseze s-a asezat.

Mi-am gasit azi toate raspunsurile si stiu ca am nu doar determinarea, dar si energia necesara pentru a duce la bun sfarsit tot ce mi-am propus pentru anul viitor. Era o stare, da, asta este, era o stare pe care am pierdut-o, eram un eu cum imi placea sa fiu, un eu nou, cu mai multe calitati, cu mai multe puncte bune pe care inainte nu le gaseam in mine. Iar ele au venit tocmai din a face, din a crea lucruri de care inainte nu te credeai in stare.

 Si-asa ca azi am din nou starea aceea care poate ma defineste mai mult ca niciodata. Daca nu stii sa te iei de mana, daca nu stii cine esti atunci cand te privesti in oglinda si te vezi complet diferit de cum iti amintesti vag ca aratai candva, o sa ai nevoie de multa munca pentru a te regasi. Nu sunt un om organizat nici pana in prezent, insa daca inainte imi minimalizam reusitele, azi stiu sa le vad doar ca pietre de temelie si sa stiu ca, desi mici, au o importanta mare.

Si nu e niciun paradox aici, am doar foarte multa incredere intr-un drum pe care stiu ca il pot construi de una singura, ajutata insa si de oameni care intind o mana de ajutor exact in momentele in care te simti cel mai pierdut. Imi place insa organizarea sau ideea de organizare. De program, de stabilit intalniri, de notat activitati, de facut liste, de a-mi umple timpul cu astfel de lucruri care duc la dezvoltarea unui proiect care nu e decat o extensie a unui eu pe care l-am ratacit cu multi ani in urma sau la care poate ajung abia acum. Cert e ca e ce-mi trebuie, ce ma hraneste in cel mai frumos mod cu putinta, ce ma face sa cresc odata cu el si sa devin un om mult mai increzator pentru ca sunt, iar asta stiu eu prea bine, un om cat se poate de timid.

Esti ceea ce crezi ca esti si devii ceea ce mintea ta stie ca este deja. Daca ar fi sa fac acum o lista cu ceea ce am realizat in acest an, as crede ca nu e a mea si ca e scrisa de altcineva. Vedeti? Pe alocuri inca nu ma recunosc si parca tot nu-mi vine sa cred ca in doar un an am reusit sa ma indepartez atat de mult de cine eram mai demult.

Dar crestem abia atunci cand ne dorim sa crestem si cred ca deschiderea mea fata de alti oameni a facut ca acesta sa fie un drum frumos aflat abia la inceput. Imi doresc disciplina si vreau un succes palpabil. Cer atat de mult de la mine cat stiu ca pot oferi, fara sa ma grabesc insa fiindca lectia cea mai pretioasa pe care am invatat-o anul acesta, zi de zi, a fost rabdarea. Si-am invatat-o construind o casa, am invatat-o stiind ca nu rezolvi nimic daca te enervezi ca ti s-a spart o teava sau ca instalatorul nu vine atunci cand anunta ca vine. Ai crede ca sunt alte cai de a invata sa fii rabdator si, cu siguranta, sunt, dar pentru mine aceasta a fost lectia care mi-a potolit acel neastampar pacatos care te face sa vrei sa ajungi in doi pasi acolo unde iti doresti.

Cum as putea sa cer insa asa ceva cand uneori nu misc un deget? Iar atunci cand nu te dedici trup si suflet unui lucru, cand nu crezi nici tu in ceea ce faci, nimic bun nu o sa se intample. Sunt prezenta si sunt aici mai mult ca niciodata. Si-am reusit, poate pentru prima data in viata sau poate dupa multi ani, sa simt din plin toamna, sa-i dau ragaz sa-mi demonstreze ce frumoasa e, sa ma opresc adesea pe Calea Victoriei doar ca sa ma bucur de cer si de cladirea luminata a C.E.C-ului vechi, sa imi savurez in liniste diminetile si sa stiu c-am ajuns aici si ca-i bine. Mai linistita si mai recunoscatoare ca niciodata pentru ca sunt, pentru unde sunt si pentru prietenii pe care inca ii am.