nici măcar proust

play this first:



uneori parcă plecăm cu totul. ne-abandonăm şi uităm cum ne plăcea să fim. eu nu mai ştiu, ba chiar mi se-ntâmplă să uit des cum arăt. îmi verific uneori reflexia într-o fereastră. ştii, când vrei să vezi dacă îţi stă părul cum trebuie. eu vreau să văd dacă mai sunt acolo. şi plecăm brusc, poate într-o după-amiază când lucrurile n-au mers cum ne-am fi dorit. sau poate într-o seară când nimic n-a mai părut să aibă sens. ne revenim după multe luni de zile când ne amintim brusc de un cine-am fost. sau poate că ni se face dor, cert e că ceva se schimbă din nou şi-atunci începem să ne căutăm din nou. cine eram? ştim că ne plăcea ceva mai mult de noi înainte, în acele momente din care acum nu ne mai aducem aminte prea multe. ce ne plăcea? oamenii cu care eram atunci? serile? paharele de vin pe care obişnuiam să le bem? liniştea? petrecerile? liniştea? oamenii? de noi aşa cum ne gândeam la mai puţine lucruri?

îmi amintesc acum ca prin vis de cine eram, ştiu că au fost nişte momente în care îmi plăcea teribil de mine. le-aştept, poate că mai mult aştept nişte indicaţii, nişte didascalii.

intră în cameră zâmbind, aşeză paharul de vin pe masă, în camera cu fereastra larg deschisă, miros de ţigară şi-o pisică.

sau poate că e un timp pentru toate, nu? oricum nu-ţi rămâne nimic de făcut decât să reîncepi acele obiceiuri pierdute, abandonate. aduni rămăşiţele a ceea ce nu mai eşti foarte sigur c-ai fost, dar încerci. ciob cu ciob, că poate iese ceva până la urmă. poate-ncepi să-ţi aminteşti mai multe, poate că un pahar de vin într-o seară o să aibă din nou o poveste.