 |
| sursa foto |
nici nu ştiam cât de important e să ai oamenii potriviţi în viaţa ta. iar acum, după ce le-am înţeles importanţa, nu pot decât să fiu şi mai recunoscătoare pentru că ei cred în mine, iar eu lupt ca să nu-i dezamăgesc. încep să cadă cărămizi în jurul meu. la propriu. şi construieşti doar atunci când dai jos vechiul. când dărâmi cimentul întărit în care s-au încleştat urme pe care nu le-ai făcut tu.
sunt recunoscătoare pentru toate schimbările care se întâmplă, care mi se întâmplă. spun "îmi pare rău", "te iubesc", "iartă-mă" ori de câte ori simt furie în prezent, faţă de mine şi faţă de alţii. cel mai mult simt furie când văd două realităţi diferite, când simţi c-ai fost dezamăgit în cel mai amar mod şi că, deşi ai dăruit cea mai bună variantă a ta, o uşă ţi-a fost trântită în faţă ca şi cum ai fi fost cel mai rău om din lume. şi doare ştiind că mai sincer de-atât n-ai fi putut să fii, mai multă dăruire de-atât n-ai fi putut să oferi, mai mult din tine şi din ce erai n-ai fi ştiut să oferi. şi mai ştii că o să treacă mult timp până când dezamăgirea asta cumplită, amărăciunea care vine din acel sentiment că ai fost lovit exact în cine eşti tu cu adevărat, aşa cum îmi povestea un prieten, trece greu.
şi nu ştiu decât să spun în gând şi uneori cu voce tare "te iubesc", "îmi pare rău", "iartă-mă" ca furia să dispară şi amintirile să se şteargă şi să mă pot bucura şi mai mult de cei care mă schimbă, de cei care-mi oferă cele mai frumoase sentimente şi care-mi confirmă ceea ce alţii n-au ştiut decât să calce în picioare. dar, în fond, la esenţa firii umane stă convingerea fiecăruia că este un om bun. şi-atunci înveţi să nu te miri prea tare, dar ştii că doar rănile pe care ajungi să le strigi cu voce tare ar putea să dea de înţeles altora că nu sunt poate cei mai buni şi că prin viaţă se poate merge şi fără să intri în inimile altora cu bocancii plini de noroi, ca mai apoi să şi tropăi fără milă fiindcă acea curăţenie îţi roade inima şi n-o suporţi.
mi le scriu mie ca să le văd şi mai bine la lumina zilei, dar nu prea mult, cât să mai şterg un pic din cicatrice fiindcă se duc toate până la urmă şi timpul ne e dat să ne bucurăm de el şi de viaţă şi de tot binele pe care îl avem şi de care alţii nu au parte.
să fim recunoscători şi fiindcă respirăm. să fim recunoscători că avem facturi de plătit fiindcă asta înseamnă că avem un acoperiş de-asupra capului. am trecut zilele trecute prin piaţa rosetti unde o femeie vindea flori, pere şi nuci. în mâini ţinea o ţigară şi o cafea şi zâmbea detaşată. am văzut atâta frumos în bucuria aceea de a trăi încât mi-am amintit din nou că ţine întotdeauna de noi, de ce avem în suflet ca să privim puţinul ca pe cele mai mari daruri.
mă simt un om bogat sufleteşte prin oamenii din jurul meu, atât de dragi şi sinceri şi-atât de buni. şi altă bogăţie nu există decât clipele pe care le petreci alături de ei.
No comments:
Post a Comment