ce lăsăm în urmă

am citit undeva că oamenii îşi vor aminti întotdeauna de cum i-ai făcut să se simtă, nu de hainele pe care le purtai. şi-acum încerc să-mi curăţ mintea de amintiri urâte, de cuvinte grele, să uit, atunci când mă gândesc la cineva, de un apelativ pe care altcineva i l-a aruncat în cârcă. am înţeles cum altcineva te poate umple de rău, te poate obişnui să guşti din lucruri care nu fac altceva decât să se transforme într-un om rău mai ales că începi să macini în tine sentimente de care nu eşti tocmai mândru. şi vrei să le macini cu totul, să le omori până la ultima fărâmă, să ştii că ai curăţat acele amintiri. dar mai ştii şi că durează şi că nu e ceva ce poţi face de azi pe mâine. sau poţi?

eu am luat o pauză mare de la tot. de la muncă, de la oameni, de la iubire, de la a mai încerca, de la a mai trage de oameni în vreun fel. fiindcă oboseşti, într-un final. te enervezi atât de tare sau mă enervez atât de tare  încât în două secunde pot da cu piciorul la o întreagă poveste fără să regret nimic în afară de nehotărârea altor oameni. dar frământări avem cu toţii. iar nepotrivirea acestora face ca fiecare să aibă un drum al lui, cu oamenii potriviţi sau nepotriviţi alături, pe care poţi alege să-i păstrezi sau să-i ştergi cu totul din minte şi să ţi-i scoţi din inimă (unde oricum au făcut prăpăd) după ce ţi-au demonstrat că oricum nu voiau să facă parte din viaţa ta, dar că erai un accesoriu indispensabil, ca un coş de gunoi.