nu-i lumina, nu-i nici intuneric

program strict. sa ma trezesc de la 6.30. program strict. sa merg la culcare de la 22.30. in paris, la orele astea, nu-i lumina, nu-i nici intuneric. incredere nu mai am. nici in mine, nici in ce pot face, nici in cine sunt, nici in ce am de oferit. pe de alta parte, stiu, stiu cine sunt, ce pot face, ce am de oferit. dar nu fac nimic, simt ca tot cad si cam atat. nu stiu sa imi mai ascult nici inima, nici instinctul, nici alte pareri nu mai ajung pana la mine. nu ma ajuta nici daca scriu despre ele. imi vine doar sa cad si-atat. negru pe alb nu ti-a dictat nimeni niciodata ce-i de facut, iar eu mereu mi-am imaginat ca daca faci liniste-liniste, o sa auzi fix raspunsul pe care-l cauti. dar daca nu scapi de zgomotul interior, tot degeaba. daca-n inima ta vuieste continuu un intreg bulevard magheru, nu mai ai scapare. cel putin, nu pentru moment.

ma apasa sunetele, ma apasa vocile altor oameni. as vrea ca toti sa vorbeasca mai putin. si stiu ca asta vine de la mine.

asa cum am gasit azi scris intr-un articol foarte frumos, "nu aş da orice să ies prin geamul ăla, dar ştiu că m-ar face foarte fericit"(a).