în ultimele două săptămâni cred că m-am dezamăgit de vreo zece ori. şi-n astfel de situaţii ştii că eşti cumplit de singur fiindcă n-ai cui să explici fără să fii judecat. aşa că te mai laşi puţin să aluneci în direcţia greşită, te lupţi cu tine sperând că o să revii, că o să ieşi la liman. fiindcă tot ce trebuie să faci e să nu uiţi că trebuie să te menţii deasupra liniei de plutire.
suntem toţi centrul universului nostru. şi mulţi oameni au atâta nevoie de alţii, de energia lor, au nevoie să fie ascultaţi. doar că li se-nchid urechile atunci când ai vrea să le spui că singur parcă ai obosit să mai încerci. că-i greu, că nu ştii de unde să mai storci un strop de voinţă.
nu va mai fi timp pentru ei, dar o să ţi se promită că vor fi acolo. dar nu va fi aşa. fiindcă trebuie să ne rezolvăm singuri problemele reale. pe cele pe care ni le imaginăm le putem dezbate la nesfârşit fiindcă oricum nu putem găsi soluţii atunci când în realitate nici nu ni le dorim.
aşa că ştiu asta şi nici nu încerc să cer vreun fel de ajutor. ce să ceri altcuiva? voinţă? să aibă alţii voinţă în locul tău? să se dezmeticească? să se schimbe ei pentru tine? sunt cât se poate de conştientă că sunt responsabilă pentru viaţa mea aşa că nu văd de ce aş încerca să mă agăţ de alţi oameni. n-aş face decât să mă transform într-un fel de vampir energetic.
îmi ajunge blogul ăsta unde am ştiut mereu să fiu sinceră cu mine. să văd totul scris. fiindcă atunci când înăuntru e haos, trebuie să faci ordine afară.
No comments:
Post a Comment