exerciţiu de sinceritate, număr necunoscut

am terminat de citit "Cad castane din castani", colecţie de "scrisorete" adunate de-a lungul anilor de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu. de m-ar fi primit, aş fi rămas pentru totdeauna să locuiesc în carte. redescopăr locuinţa din Bucureşti într-o altă lumină. dar tot nu-i pot aduna, fiindcă nu ştiu cum şi de pe unde, acelaşi farmec şi aceeaşi melancolie a gândurilor. poate doar dorinţa mea de a fi singură din nou, de a mă regăsi mai puţin printre oameni, de a petrece mult mai mult timp citind să se regăsească în paginile care m-au însoţit pe drumul către Braşov şi, mai apoi, către cel înapoi aici.

to be or not to be

La vie est une chance,	saisis-la.
La vie est beauté,	admire-la.
La vie est béatitude,	savoure-la.
La vie est un rêve,	fais-en une réalité.
La vie est un défi,	fais-lui face.
La vie est un devoir,	accomplis-le.
La vie est un jeu,	joue-le.
La vie est précieuse,	prends-en soin.
La vie est une richesse,	conserve-la.
La vie est amour,	jouis-en.
La vie est un mystère,	perce-le.
La vie est promesse,	remplis-la.
La vie est tristesse,	surmonte-la.
La vie est un hymne,	chante-le.
La vie est un combat,	accepte-le.
La vie est une tragédie,	prends-la à bras-le-corps.
La vie est une aventure,	ose-la.
La vie est bonheur,	mérite-le.
La vie est la vie,	défends-la.

Mère Teresa

gap

ce distanta intre cine eram atunci si cine sunt acum. ai dreptate, au trecut trei ani, iar eu nu-mi amintesc nimic. gasesc sens in singuratate, inteleg ce inutil mi-am petrecut mult timp si cat am irosit alungand raspunsurile si facand loc altor intrebari. si daca ma intrebi acum incotro, nu am, din nou, niciun raspuns. probabil ca in trecut nu te poti intoarce, chiar daca uneori intamplari din trecut se rostogolesc in prezent, te invaluie si te obliga sa le faci fata. e adevarat ca nu trebuie sa privesti spre trecut, insa uneori acesta te prinde din urma. nu uit suficient, nu uit suficient de bine. as vrea sa uit tot ce am descoperit si inteles ca sa pot redescoperi din nou totul, de data asta, altfel. poate ca lumea se vede altfel dupa ce sufletul tau a inteles unele experiente si le-a pastrat doar emotiile, fara concluzii. sau poate nu, poate ca se vede doar ca un lucru lipsit de sens. ca un drum pe care mergi si stii incotro te duce si ai ales sa nu mai sari de bucurie la fiecare pas. ai simtit frica acum ceva vreme si nu te mai paraseste. ai vazut ca nu poti alerga asa cum sperai asa ca acum abia mai indraznesti sa faci unii pasi. nu vrei sa te lasi doborat, dar te sperie gandul ca si asta tine de tine. inca o lista scrisa in singuratate, sa fie insa cea mai buna si sa fie ultima. si nu mai vorbesti cu nimeni despre nimic fiindca ai povestit. si nici nu te mai entuziasmezi de prezenta unor oameni si nici nu le mai spui asta. creezi, fiindca ceea ce esti nu poate exista decat in singuratate, iata unde era sa ma pierd. in multime.

two photos, one December, my Christmas

tot

tot ce ai stiut ca esti, dispare. nu te mai gandesti la ce crezi ca esti acum, ci doar la ceea ce poti deveni. uiti tot ce stii despre tine. uiti tot ce crezi despre tine. ii uiti pe toti cei pe care i-ai iubit. ii uiti pe toti cei care te-au iubit. uiti locurile in care ai stat. stergi tot, uiti ce s-a intamplat ieri sau ce ai spus acum doua zile. uiti fiindca trecutul iti arata ca multe lucruri se pot repeta, ca si intamplarile pot ajunge din nou in viata ta printr-un cerc caruia i-ai dat voie sa se roteasca. si constati ca n-ai invatat nimic, nicio lectie. sau poate ca asta e lectia, acest gol urias spre care privesti acum. tu vrei din 30 de zile 30 de zile doar pentru tine acum. si nu mai vrei telefoane si nu mai vrei zambete si intrebari si propozitii care nu-si au rostul si care nu mai spun nimic in afara de ceea ce a existat candva. zero energie si cate un vis complicat pe seara. datoria ta e sa te faci bine si sa faci bine. datoria ta e sa mergi din nou descult pe iarba, datoria ta e sa te uiti la soare in fiecare zi, datoria ta e sa pleci. acest vis care acum ti s-a infipt in inima, acest vis pe care il porti cu tine, aceasta imagine cu tine intr-o camasa alba, bucurandu-te de acelasi soare. e dimineata, e racoare, e primavara, iar noi suntem desculti pe iarba stropita de roua. si auzi primavara in jur, ii simti freamatul, ii simti caldura timida care iti atinge bratele. si simti iubirea si ai aceasta imagine cu tine in minte si acum nu mai stii ce sa faci. energie zero, dar te-ai mai inecat si in trecut. te privesti in oglinda si incerci sa intelegi sau incerci sa nu mai intelegi nimic. nu esti doar tu, exista o intreaga lume. nu esti chiar tu, e sufletul tau dincolo de tine. te-ai agatat la nesfarsit de lucruri, fapte si oameni si scrisul te tine de mana. singurul, intotdeauna.

curaj

am rămas într-un trecut foarte îndepărtat şi care a ţinut foarte puţin. pac. o păcăleală, dar m-a prins. am rămas acolo, ca atunci când ţi se agaţă cămaşa abia cumpărată într-un ghimpe. găseşti ghimpi pe toate drumurile. ce ni se cuvine? ni se cuvin lucruri? ni se cuvin emoţii, sentimente? mă uit la oamenii ăştia cu inimi mari, iubitori, răbdători. unii au mai plecat, unii-şi pierd răbdarea. unii te uită când nu eşti cum sperau, când nu intri în tiparul acela. când nu au atât de multă răbdare. asta doare, asta o să doară mereu. aşa învăţ să cred mai puţin în aparenţe. scriu cu amar, poate trece până la anul. sau poate nu. deşi ceea ce trebuie să fac înseamnă să depăşesc prezentul. cald. târguri de crăciun. mesaje la care am obosit să răspund. nu înţeleg  nimic, ştiu că o să treacă. ştiu că golul se va umple, ştiu că acum e greul care mă ajuta să ies la liman. la liman. apă. cine-ar fi crezut că o să-mi fie frică de apă chiar dacă ştiu să înot?
v-am visat pe toţi, cunoscuţi, necunoscuţi. acum stăm aici, liniştiţi, scriem cu o inimă ruptă, strâmbă. am zâmbit frumos şi tot nu e îndeajuns. trebuie să spui lucrurile potrivite la momentul potrivit. şi puţini te rabdă. realitatea asta e.

ies puţin din această realitate. am obosit s-o modelez sau s-o las să se întâmple. să fiu cumva, să nu fiu nicicum. şi ies, oamenii nu mai au răbdare, trebuie să ai grijă la paşi. nu mă mai sunaţi, nu mai răspund. ar putea să fie linişte de sărbători? pui o cutie, treci dincolo de plastic, zâmbeşti frumos, eşti un cadou. m-am oprit fiindcă mi-ai zis să mă opresc. ţi-am zis să te opreşti şi tu continui. nu vorbim acelaşi dialog, ştii cum sunt conversaţiile în taxi.

nu mai e linişte de multă vreme. ies puţin din această realitate.

tot despre timp, dar altfel

alte planuri, alte vise. uşor am alunecat spre vechile obiceiuri după ce am întrebat. e bună singurătatea, e bine să fii năuc, să stai singur după ce ştii că cele mai apropiate suflete nu pleacă nicăieri, e bine să stai doar cu tine.

azi e o zi în care aş fi vrut să-i zic unui om: "să ştii că azi e ultima zi în care-ţi mai vorbesc" fiindcă aşa e inima mea de lup, nici nu uită, nici nu iartă şi orice om care a ştiut să greşească, a greşit bine de tot şi-n mintea mea nu va mai fi niciodată altfel. şi esenţa unui om nu se schimbă prea mult aşa cum un om vulgar va rămâne vulgar până la sfârşitul vieţii.

şi pe lângă critica pe care mi-o aduc eu mie, îmi dau seama că renunţ la oameni acum în prag de sărbători, ca şi-n alţi ani, ce moment mai bun să faci curăţenie.

e ultima zi în care-ţi mai vorbesc.  şi mă mai obosesc explicaţiile, neînţelegerile, supărările pe care le produci dacă taci, supărările pe care le produci dacă vorbeşti. vrei înapoi într-o duminică în care era soare, storurile erau trase, era bine şi cald, erai copil. mă consum şi consum din mine fără milă. dar prefer să consum eu şi nu alţii.

şi-aş mai scrie multe fiindcă scrisul nu e şi nu va fi niciodată terapie, ci otravă.

taking back time

după multe zile, după multe luni şi după mulţi ani, îţi dai seama că fiecare om trăieşte în lumea lui, că dacă instinctul îţi spune că e mai bine să nu te mai vezi cu o persoană, e bine să-l asculţi and so on, and so forth. mea culpa de un milion de ori şi pentru un milion de oameni. sigur că e o bucurie să te vezi cu alţi oameni, să cunoşti persoane noi, să îţi faci noi prieteni. dar timpul mi-a demonstrat că oamenii care sunt potriviţi în viaţa ta vin singuri spre tine, că îi va aduce doar ceva ce tu ai făcut şi nu faptul că te-ai dus tu spre ei.ceea ce ne aduce înapoi la teoria potrivit căreia doar atunci când trăieşti în prezent, concentrat asupra proiectelor tale, vei atrage alte persoane în viaţa ta.

m-am dus spre oameni, nu întotdeauna cei potriviţi. au venit spre mine, nu întotdeauna cei potriviţi. mă bucur că în ultimul an am ştiut să spun "nu" de multe ori, mi-a plăcut să mă izolez şi să nu îmi calc pe inimă pentru alţi oameni.

îmi iau înapoi timpul pe care l-am oferit doar fiindcă alţii aveau nevoie de ceva. fiecare dintre aceşti oameni s-a făcut nevăzut când n-au mai avut nevoie de oricare ar fi fost acel lucru, să îşi descarce sufletul, să vadă dacă nu cumva îşi pot schimba prezentul cunoscând alţi oameni, folosindu-se de ei prin "testare".

ori e urât să testezi oamenii aşa, e urât rău de tot.

să nu uiţi

de dimineaţă am lăsat un post-it pe laptop. mai ştii? mi-am notat să nu uit de mine. simplu, cu cerneală albastră pe un font verde. să nu uit, la şapte, la opt, la miezul nopţii sau spre dimineaţă. la orice oră m-aş întoarce, să nu mă uit.

o cafea, la şase, şase şi jumătate. Gayatri Mantra ca să-mi aduc aminte că nu suntem doar noi, că nu sunt doar eu. că împreună cu mine respiră alte câteva miliarde de oameni. că am uitat, că ne-am uitat.

nu mai e linişte. nu mai e linişte de multă vreme, de când uşile de la lift se deschid sistematic, după un program ştiut numai de ele, dar întotdeauna cu o nemulţumire care străbate cu ecou toate cele opt etaje. nu mai suntem nici aproape de pământ şi de atunci nu mai e linişte.

sunt oameni care încearcă să îşi ascundă teama de linişte vorbind tare, vorbind foarte tare, exagerat de tare. liniştea ta se destramă atunci, aproape că le simţi vocile ca o unghie care îţi zgârie încet pielea de la încheietura mâinii. îi laşi să strige, te-ai obişnuit deja cu ideea că nu mai e linişte.

nu mai e linişte nici pe străzi, de foarte multă vreme. de când fiecare a decis că se grăbeşte către un punct anume sau că, pur şi simplu, se grăbeşte. nu mai e linişte nici de când oamenii au început să fie nemulţumiţi şi-au început să-şi exprime nemulţumirea cu voce tare. şi ce lucruri frumoase am putea face în linişte.

aud cum fierbe apa, înainte să fie gata cafeaua. atunci, chiar dacă se întâmplă rar. nu mai e linişte fiindcă întotdeauna vei mai lăsa o voce să existe în apropierea ta. nici de propria-ţi voce nu scapi fiindcă ea însăşi se teme de linişte.

şi câte lucruri frumoase am putea înfăptui în linişte. şi nu mai e linişte şi fiindcă fiecare om vrea ceva de la alt om. şi nu e linişte nici când ne scriem, grăbiţi, tastând apăsat, şi închizând fiecare uşă aşa cum am ajuns să închidem uşile de la lift. cu nemulţumire.

look out for yourself

I think but I'm not sure

Geffen Rafaeli

Povestesc cu Edi la un ceai despre cam tot ce-am făcut până acum în materie de "eu vreau să creez, eu trebuie să creez". Să cazi într-un soi de rutină ameţitoare şi să crezi că nu mai poţi face mare lucru e foarte uşor. Desigur, asta vine cu timpul şi e nevoie de mult "exerciţiu".

Nu ştiu dacă fac bine ceea ce fac. Privesc în urmă şi ştiu că nu e suficient. Văd greşelile. Văd temerile. Şi mă gândesc, pe de o parte, că altfel nu aş fi ştiut să le fac. Şi totuşi, cea mai mare eroare e să nu aplic ce învăţ. Am învăţat teoria şi n-am avut cum să o aplic.

Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun că azi pot mai mult. Fiindcă multă vreme, mult prea multă vreme, dimineţile şi serile n-au fost decât momente în timp, ore în care nu-mi mai aminteam ce am făcut.

Lucrurile trebuie făcute bine şi să aibă acea substanţă care nu vine decât din grija faţă de ceea ce faci. Am mai ieşit la suprafaţă şi în trecut, ies şi acum. Continui. Ceea ce fac poate fi greşit şi insuficient, dar nici fără nu ştiu să fiu. Aşa că le fac fiindcă trebuie să existe. Nu fără teamă, nu fără griji. Dar muncesc să mă eliberez. Respir adânc şi-ajung din nou la mine.

E important să ştim să luăm uneori alegerile bune, comparându-le cu cele din trecut. Şi să ştim că enorm de multe depind numai şi numai de noi. Şi, totodată, să fim recunoscători şi bucuroşi de oamenii noi şi frumoşi pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Ce mai cred eu azi că e întâmplător? Cred că ceea ce lăsăm să se întâmple fără să facem nimic. Mereu mi-am imaginat viaţa ca pe un ocean întins. Dacă tu nu mişti niciun deget, ori te îneci, ori faci pluta toată viaţa, fără să faci în jurul tău nici măcar cel mai firav val. Dar dacă tu înoţi, dacă ajungi în locuri noi, cercurile de apă se vor întâlni cu alte cercuri de apă. Nu întotdeauna trebuie să înotăm de unii singuri, dar întotdeauna trebuie să ştim să ne menţinem singuri la suprafaţă.