in unele zile as vrea sa pot rasfoi pagini vechi pe care sa le istorisesc aici. scriam mai bine, dar nu vedeam la fel de clar. curgeau altfel cuvintele, dar intelegeam mai putin si ma temeam mai mult. iar linistea, linistea lipsea. acum il citesc pe luc bondy. aseara, la lumina slaba a lampii, ghemuita pe un colt de canapea, o canapea care nu ma imbie deloc, notam, la fiecare jumatate de pagina, un nume, o referinta. despre amaraciunea singuratatii scrie acest regizor care s-a jucat mult cu ideea, sper ca nu si convingerea ca, in 2014, meseria de regizor de teatru va fi una uitata. citesc noaptea si dimineata uit. eu am 27 de ani, luc bondy are 66 si pare sa-si aminteasca mai bine decat mine chiar daca, scrie el, uita tot, motiv pentru care nu mai citeste nimic. de la fereastra priveste spre copiii din parc sau spre linistea din parcul unde ar fi trebuit sa se joace copiii. pe cei plecati din viata unui sexagenar ajungi sa-i vezi altfel. sa iti aminteste de detalii pe care, atunci cand traiau, nu le observai. nu te fascinau asa cum te minunezi acum, cand nu mai sunt.
nu e o toamna a unor inceputuri noi, ci o toamna de prelungire a unor senzatii si intelesuri, convingeri si decizii. in fine, despre orice ar fi, un lucru e cert: e toamna.
No comments:
Post a Comment