se asteapta de la tine

pot sa iau o pauza? pot sa-ti explic? pot ca in urmatorii cativa ani sa nu mai fac nimic din ce-mi imaginez ca oamenii asteapta de la mine? eu pentru mine nu stiu ce sa fac. as vrea, intr-adevar, sa simt ca sunt cu adevarat libera. sa simt ca am depasit si acel ultim prag. dar tot ca intr-o intersectie aglomerata ma simt, blocata de mult prea multa vreme. nu ma intelege gresit. privesc in urma si inteleg, sunt recunoscatoare. e totul perfect acum, e un moment pe care nu l-as da pentru nimic in lume si nu l-as schimba cu nimeni. inteleg asta, stiu asta. doar ca, uite, din cand in cand, obosesc. sunt zile in care ma intreb daca voi reusi vreodata. si nu e vorba de munca, in caz ca la asta te gandeai. nu. e ceva ce are legatura cu mine si numai cu mine. mi se pare ca nici nu am timp pentru acest cel mai important lucru. ca nu e bine sa ii acord prea mult timp, ca tocmai atunci progresul inceteaza. vezi? iar eu obosesc. le scriu si le citesc si par sa nu aiba sens. si nu vad, crede-ma, o cale de iesire, o scurtatura. e un nimic, mi-ai spune. iar eu ti-as spune atunci ca nu e un nimic. poate in relatie cu alte probleme. dar pentru mine ramane acel ultim prag de trecut. si parca ma apropii. si-n acelasi timp pare ca nimic nu s-a schimbat. ce gluma. iti scriu azi, ma dezvalui azi, cand ploua atat de mult afara, cand oricum mai toti oamenii sunt tristi, ursuzi, posomorati, cand ne supara ambulantele care trec, fosnetul cauciucurilor pe asfalt (mie imi place, recunosc), ploaia marunta, norii grei (ii ador). vezi? le iubesc, pe toate, pe rand, din inima. dar asta nu-mi inlocuieste oboseala, frica. nu mereu. am zilele mele in care as putea ridica muntii. si stiu, stiu prea bine, ca acesta e singurul drum pe care trebuie si pot, de fapt, sa merg. si nu e usor. ma intreb doar daca nu cumva e imposibil.