gata, asta a fost?

prea putine lucruri mai conteaza acum. primesc primavara cu o strangere de inima. daca nu o sa fie mai bine?
dar parca dupa o astenie resimtita mult prea acut, indraznesc sa sper la mai bine. mi-e bine doar atunci cand vad rezultate concrete, cand ma pot concentra suficient de mult incat sa lucrez, iar munca sa fie, intr-adevar, productiva.

si atatea griji. pentru ce? pentru niste consecinte fictive, pentru niste capcauni inexistenti de care ma tem continuu ca vor musca din mine. lumea e mai rea pentru ca eu o vad asa. dar ceilalti, cei apropiati, acum mai indepartati ca niciodata, ei au fost asa si in realitate. e mult mai multa liniste acum, chiar daca am pierdut si oameni pe care am inceput sa-i admir abia cand a fost prea tarziu.

traiesc cu consecintele faptelor mele. ale faptelor nefapte, ale unor actiuni inactiuni. mi le asum in timp ce beau inca un ceai de soc, caldut.

pe unii oameni nu poti sa ii tii aproape. mai ales atunci cand iti devin prea dragi. iar eu am o structura stalcita si cea mai incurcata fire. ca si cum as incerca in permanenta sa ii menajez pe ceilalti. mi-as dori sa pot spune lucrurile verde-n fata. aleg adesea sa nu le spun, ci doar sa intorc spatele si sa plec pentru totdeauna.

am restrans cercul cunostintelor la cativa oameni. poate unora dintre voi le e greu sa isi imagineze, dar nevoia de oameni a disparut de multa vreme. poate e un pas mare asta: sa poti sta linistit doar cu tine. sau poate doar am obosit sa imi fac griji, sa fac fata dezamagirilor. imi sunt suficiente si "sanatoase" conversatiile cu semi-cunoscuti care sa ramana semi-cunoscuti pana la adanci batraneti. pentru ei nu-mi fac griji. bem doar o cafea impreuna.

ma autoeduc sa nu mai tin la voi.