îndată după ce treceam colțul, grădina se deschidea
într-o parte părăginită, înecată, chiar vara devreme, de ierburi,
și mergeam un timp de-a lungul gardului - nici
nu voiam să privesc dincolo - știam că-i o casă înaltă,
cu balcoane înguste. se auzea pianul zvâcnind
într-un fel de țipete scurte, fără ecou, sfărâmându-se
în aerul fără umbre, al dimineții. dacă mă opream
o clipă, cu spatele întors spre grilajul porții - să nu mai văd
nici grădina, cu ierburi crescându-mi spre ochi -
aș fi putut asculta - țipetele acelea căpătând viață
- o viață cu înțeles, ca într-o carte. atunci am mers mai departe
întotdeauna. acuma, casa asta e numai o amintire,
despre unele dimineți, în care, într-o vară cu o grădină tulbure
se cânta sonata în do minor. când mai trec, rar, pe aici
mi se pare totul livresc- adică, nu? - mincinos.
(Poesii nouă, 1982) - Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu
No comments:
Post a Comment