15 noiembrie 2009 (Bucharest by night)

O plimbare prin faţa Ateneului. Două persoane. Eu şi celălalt eu. Pe strada Benjamin Franklin gazele se opresc între 16.00 şi 20.00. M-am aşezat pe marginea de piatră a gardului care înconjoară Muzeul de Artă. Privesc Ateneul şi scriu. E tot un fel de pictură şi scrisul. Avem uneori nevoie de modele. Sau poate pictura e un fel de scris. Poate că puţinii oameni care mai trec la ora asta mă cred nebună. O nebună care scrie la nesfârşit aceleaşi cuvinte în faţa Ateneului. Nu prea sunt locuri în care să te opreşti şi să te bucuri de noapte la întâmplare. Sigur, poţi să te aşezi oriunde, aşa cum am făcut eu acum, dar nu m-ar mira ca un jandarm să răsară de prin tufişuri şi să îmi spună că nu am voie să stau aici. Sigur, nu deranjaţi pe nimeni, doar că nu e voie. Sigur, nu deranjez pe nimeni. În Piaţa Amzei, un copil dormea pe trotuar, cu palmele lipite de asfalt. Mai târziu am vrut să mă opresc să îmi cumpăr o îngheţată, dar am renunţat. Chiar avem nevoie de atât de multe? Cu siguranţă, nu.
Aerul ăsta rece nu mai pare atât de poluat noaptea. Nu ştiu din ce motiv, dar îmi plac aburii respiraţiei mele. Şi ai respiraţiei celuilalt eu. Uneori respirăm la unison şi atunci se mai vede doar un singur şir de aburi.
[Decizia de a fi aşa cum vreau să fiu.]
Aveam nevoie de gol, de spaţiu, de singurătate. Poate acum lipseşte doar Beagle-ul pe care aş fi putut să-l scot la plimbare. Într-o seară, poate, într-o seară. Bucureşti, noaptea. Lumini galbene, munţi de frunze căzute, clădiri renovate frumos. Nu ştiu ce simţiţi voi, dar mie îmi place Bucureştiul. Părăsesc marginea de piatră. Îmi iau celălalt eu de mână şi plecăm acasă. Noapte bună!