în zorii vârstei

încercănaţi şi cu sufletul în bătaia vântului, găurit parcă de gloanţele unui război inexistent, am renunţat să ne mai ferim de ploi. am renunţat să mai încercăm, am renunţat să mai credem că se mai poate, că mai există, că încă suntem, că nu e încă imposibil. judecând numai după aparenţe, ne îmbrăţişăm strâns şi fals, cu zâmbete ipocrite în colţul gurii, cu zâmbete triste şi enervate, cu depresii ascunse şi priviri tulburate. alunecăm în jos, încet, dar sigur, fără să lăsăm impresia că ne pasă. şi uneori, mai presus de ceilalţi, ne imaginăm judecători ai unor vieţi pe care nu le înţelegem şi pe care le condamnăm. fără să ne putem abţine, începem să dispreţuim ceea ce am devenit. speriaţi, ni se pare cel mai la îndemână să ne ascundem în noi de cei care ne-au devenit fraţi gemeni şi oglinzi.