Să nu ai aşteptări. Nu am. Dar nici tu să nu ai.

Of, şi câte poveşti aş mai fi avut de spus.

Iubire, după cum spuneam. Dacă ar fi să îi dăm (încă) o definiţie, e ceea ce ne face uneori puternici şi e ceea ce ne face uneori slabi. Chiar şi cel mai puternic bărbat va deveni, la un moment dat, slab şi neajutorat în braţele celei care s-a oferit să îl ajute printr-o îmbrăţişare sinceră şi fără aşteptări. Mama răniţilor. Multe dintre noi devenim câteodată astfel de personaje, pentru perioade mai mari sau mai scurte de timp. Chiar şi aşa, în chip de „cele care alină”, cel mai bine e să ne retragem repede când simţim că nu nu ne putem hrăni doar din alinarea celuilalt. Să nu ai aşteptări. Nu am. Dar nici tu să nu ai. Şi tot de cele mai multe ori, această îmbrăţişare ne este răsplătită printr-o retragere sistematică şi bine pusă la punct. Pentru că până şi cel mai puternic bărbat, odată descoperit, dezbrăcat de rămăşiţele unei foste armuri purtate acum doar de nevoie în faţa societăţii, se va retrage stăpânit de o teamă pe care „cele care alină” nu şi-o vor justifica niciodată. Instinctul ne spune când e cazul să sperăm, să iubim, să luptăm sau când să ne retragem. Raţiunea nu face decât să deformeze totul prin argumente şi contra-argumente. Instinctul îmi spune că am luat decizia bună. Să nu ai aşteptări.