ce-i mult, strică

şi ce-i puţin, nu ajunge.
cam asta se discuta ieri într-o maşină în drumul spre ikea (---> offtopic detail).
but it got me thinking. avem în noi o tristeţe care aparent nu are niciun motiv, dar e acolo şi cred că oamenii vor deveni din ce în ce mai trişti. avem din ce în ce mai mult şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai puţin. e ca şi cum am lua tot timpul nişte medicamente care nu au decât efect de scurtă durată. nu avem cum să ne umplem viaţa cu alte lucruri la fel de goale. nu o să facem decât să mărim golul acela şi să ne adâncim într-un sentiment apăsător care va ajunge să ni se întipărească pe chip. vom privi melancolici în loc să zâmbim.
am cunoscut în ultima vreme oameni care se întristează brusc şi atunci vezi pe chipul lor că tu nu ai ce face pentru că dacă le-ai zâmbi, ei nu ţi-ar zâmbi înapoi. mi-am dat seama că sunt unul dintre ei. mă întreb dacă nu cumva suntem toţi la fel.
vreau să mă pot trezi din nou la 7 dimineaţa şi să mă bucur de un ceai negru perfect. să am timp pentru plimbările de dimineaţă, să apreciez lumina aceea de dimineaţă şi bucuria unei noi zile. să mă bucur îndelung de un ceai în Cărtureşti, să am timp să citesc, să am un program, să fiu responsabilă, să nu mai simt că alunec spre ceva care mă duce fix spre nicăieri.