toto, we're not in kansas anymore

am incercat sa tin minte toate cuvintele si sa le scriu cand ajung acasa. am o mie de lucruri la care incerc sa nu ma gandesc, dar ma gandesc la toate cele o mie de lucruri in acelasi timp. as fi vrut sa-ti spun. ieri in tren femeia din fata mea a plans tot drumul. cele doua ore cu rapidul. a continuat sa planga si in statii, a plans cand am trecut peste pod si a plans cand am trecut printr-o padure. plangea, iar eu ma gandeam ca nu as vrea niciodata sa plang atat de mult, iar asta ma speria asa ca mi-am imaginat ca ea e o femeie care plange tot timpul asa cum noi clipim, poate ca ea plange, atunci cand noi pregatim ceaiul, ea isi bea cafeaua plangand si isi pregateste copiii pentru scoala in timp ce plange si le face cu mana in timp ce plange si zambeste si mi-am spus ca plansul nu e un semn de slabiciune, dar stiam ca in realitate este pentru ca atunci cand plangi lasi o parte din tine sa ajunga in ocean odata cu lacrimile tale pe care le vor inghiti rechinii asa ca cel mai bine e sa plangi putin si rar si sa zambesti atunci cand simti ca s-ar putea sa te inunde lacrimile.

sunt o mie de lucruri la care incerc sa nu ma gandesc si ma gandesc la o mie de lucruri in acelasi timp. la bagaje, la semne facute cu pixul pe maini, la cafeaua de azi-dimineata, la cele zece e-mail-uri, la linistea din jurul pernelor, la apa rece de la dus, la tiganca de la floraria din colt care in dimineata asta lipsea, ma gandesc la cat a mai scazut euro, la ce o sa fac cand o sa ajung acasa, la dictionarul roman-german, la mersul trenurilor, la zagreb, ma gandesc la marais, la un maner de usa, ma gandesc la sentimentul pe care l-am avut sambata, la noaptea cu taxiul, ma gandesc la toate cele o mie de lucruri printre care inot incercand sa ajung inapoi in prezent.

sunt si nu sunt aici si e tare greu de explicat. e cel mai greu sa traiesti cu tine atunci cand esti cu adevarat aici si trebuie sa iti iei viata in maini in fiecare clipa si sa stii ca trebuie sa iei o decizie in fiecare moment si ca nu mai poti amana nimic. si sunt totusi aici atat de mult incat mi se pare ca nici nu sunt si ca altcineva traieste cu adevarat fiecare clipa. imi plac diminetile mele din ce in ce mai mult si as vrea sa le incep pe toate si mai devreme, dar nu pot sa scap de ideea ca ora 7 este ideala pentru buna dimineata.

totul pare usor, totul pare simplu cand ajungi sa faci atat de multe lucruri si ma sperie, de fapt, tocmai acest lucru, ca totul pare asa de usor, iar eu nu ma asteptam pentru ca inainte as fi rasucit o situatie pe toate cele 276 de parti inainte sa trec la fapte.

ma gandesc la cafeaua neagra pe care o voi pregati peste cateva ore, la tenisii tot negri, la podeaua avionului, la fereastra mea, la praful care trebuie sters, la henry si jude, la foer la rastimpuri, la esse si essen si abendessen, la lucrurile pe care, la urma urmei, le pot controla. sunt aici, pana la urma.