and then there seemed to be no time

cred ca traiesc de foarte multa vreme cu impresia ca trebuie sa ma opresc si sa iau o pauza. numai ca fix de o pauza nu mai e timp. e mai mult sentimentul ca as avea nevoie sa-mi inchid un pic urechile, sa ma retrag in mine, sa fac sa fie liniste, sa inteleg ce e de facut cu tot ce-am invatat in ultima vreme, sa imi dau seama ce mai trebuie dat deoparte (pentru ca, desi acumulam, de cele mai multe ori esentialul e schitat numai de cateva linii) si ce trebuie facut de-acum inainte.

am impresia aproape continua ca le fac pe toate in ordinea gresita, ca ar fi trebuit sa fac mai intai asta sau cealalta chestie, insa imi dau seama ca tocmai asta face in cazul meu diferenta intre a sta, a analiza si a nu face nimic si a face lucrurile avand grija ca acestea sa fie facute si urmarind sa invat din greseli. mi le asum, in fond, mai ales ca avem toti un drum al nostru si e bine sa ni-l croim singuri.

si mai stiu ca nu exista o ordine, ca important e sa continuam sa mergem fiindca toate se vor aseza si se vor completa treptat si vom intelege mai tarziu de ce a fost important ca azi am facut ceva ce a parut lipsit de sens sau care poate a fost pus sub semnul indoielii.

continui sa merg, om scos din firea lui care mai degraba ar fi dat inapoi de la toate lucrurile din lume, de teama si din confort. dar nu cresti pana nu iesi din zona sigura in care cunosti toate usile si ai toate cheile. nu cresti pana nu incepe sa-ti bata inima un pic mai tare. nu cresti pana nu incepi sa faci atat de multe lucruri incat simti ca nu mai stii exact ce se intampla, dar stii ca nu e bine sa vrei sa controlezi lucrurile ci sa le lasi sa ti se intample.

in definitiv, poate doar organizarea drastica a timpului lipseste.

si-n linistea camerei, si-n linistea casei

nu stii cum e pustiul. nu stii cum e pana nu l-ai simtit cu adevarat pana in maduva oaselor. nu stii pana nu l-ai trait de-adevaratelea si pana n-ai trait singur. nu-l stii pana cand nu ti-au trecut deja prin minte toate gandurile posibile, pana ce nu te-ai framantat la infinit si pana la capatul lumii incercand sa gasesti o scapare. nu-l stii pana cand nu simti ca mai departe de atat nu poti ajunge. nu-l simti cu adevarat decat atunci cand reusesti sa iesi la suprafata, chiar daca numai cat sa respiri, dar si cat se te bucuri ca ai dat din nou cu ochii de lumina soarelui.

nu stii cum e iubirea pana cand n-o simti, pana cand nu esti convins ca ai lasa totul deoparte daca cel pe care il iubesti ar avea nevoie de ajutor. nu stii ce e iubirea neconditionata pana cand nu o compari cu indragostelile care vin si pleaca, oricat de dureroase sunt sau ar parea unele. intelegi ce e iubirea abia atunci cand vezi ca toate vin si pleaca, dar un singur gand ramane neschimbat.

nu stii ce e prietenia pana cand nu reusesti sa fii tu si sa nu te simti judecat de cel din fata ta. nu stii ce e prietenia pana cand nu simti muchia ascutita a cutitului, dar treci dincolo de ea si te salvezi, si va salvati. nu stii ce e prietenia pana cand nu vezi ca anii trec, dar nu acopera ce parea de acoperit si lasa loc unor reintregiri care par sa se intample la momentul potrivit.

nu stii ce sunt diminetile daca n-ai fost niciodata cu adevarat recunoscator pentru ele si nu stii ce sunt noptile daca nu ti le-ai implantat niciodata adanc in inima si nu te-ai scufundat niciodata serios in ele gandindu-te "dumnezeule, asta e cea mai frumoasa noapte".

Si cantecele se uita, nu-i asa?

Undeva, din strada, se aude la rastimpuri tramvaiul. E ciudat, daca privesti in urma, in anii in care treceai la doar cativa metri de blocul in care te-ai mutat azi, ca aveai sa incepi sa construiesti aici ceva. Cine stie pe unde trecem azi, daca nu cumva nu ne "vizitam" nestiutori viitorul, asa cum trecem de zeci de ori pe langa oameni pe care-i vom cunoaste, prin cele mai aparent amuzante coincidente, abia peste ani.

Toate dupa-amiezile miros a dupa-amiaza. Asa cum lumina de dupa-amiaza va fi intotdeauna aceeasi, asa cum pana si amintirile tale care-ti vor reveni intr-o dupa-amiaza vor fi mereu aceleasi sau, cel putin, se vor simti la fel: indepartate, blande, somnolente. Sau poate totul are legatura cu gasirea cantecului potrivit.Chiar si asa, si cantecele se uita, inclusiv cele preferate.

In dupa-amiezile de weekend iti incetinesti parca si bataile inimii si-i dai timpului timp. Il lasi sa curga in voie, pentru prima oara dupa multe zile. Si parca-ncepi sa-ti amintesti de tine, partial neimpacat cu posibilitatea de a te autoanaliza acum ca timpul curge putin diferit. Pana si cartile se citesc altfel intr-o dupa-amiaza. In mintea ta, pendulul care te face sa alergi dimineata dupa metrou, desi mai ai timp, isi domoleste acum bataile care se aud doar in surdina. E o anihilare a simturilor in tot ce se petrece dupa-amiaza. Dar e si o redescoperire. 

Si, intotdeauna, e foarte multa liniste. 

voiam sa-ti spun ca vine iarna

stii ca o sa vina din nou iarna pe calea victoriei, nu? o sa ninga si zapada aia o sa fie luminata frumos si-n casti o sa se auda muzica si fiecare o sa se simta cel mai singur, dar si cel mai fericit om din lume.

am invatat multe anul asta, nu spun ca trag linie din septembrie si imi fac un raport, insa a fost poate cu siguranta cel mai plin an din viata mea, cu cei mai multi oameni, cu cele mai multe lectii, cu imbolnaviri, cu indragosteli, cu despartiri, cu multa munca, multe concluzii si, intr-un final, cu multa liniste.

un an in care am taiat cam 80% dintr-o lista invizibila, dar care a existat intotdeauna si-un an in care au mai ramas cateva lucruri de facut, dar inca nu am gasit metodele. stiu insa ca voi ajunge acolo, asa cum am ajuns sa fiu treptat mai fericita ca niciodata si, mai mult decat multumita si fericita de tot ce e in jurul meu acum, recunoscatoare.

oameni noi, casa noua, mai multe responsabilitati, dar si mai multa bucurie. e un echilibru in toate, sa-l gasim si sa ne bucuram de el.

eu am, din fericire, o memorie slaba si uit si sterg usor multe lucruri, dar si pentru ca stiu ca resentimentele nu-si au locul, fiindca fug acum de tot ce nu cred ca ma va slefui frumos ca om, fiindca ajungi intr-un punct in care iti asculti instinctul din nou si te-asculti numai pe tine si esti linistit si noaptea, si ziua.

mie dragul de oameni n-o sa-mi dispara niciodata si nici iubirea fiindca-n tot, ca atunci cand gatesti ceva bun, exista o placere mare de tot. e viata asta, cu bune si cu rele. dar ce bine e cand e bine si te poti bucura plin de recunostinta, dar si de teama, de o dimineata senina si de un zambet sincer.

nimic nu exista fara opusul sau, exista un tot, nu exista doi.

Step by step, closer to a beautiful place. For that, you need work and passion, happines, peace of mind and, of course, breakfasts in the morning

ASOS offices

ILJA clothing, Amsterdam

ASOS

esti ceea ce alegi sa construiesti

http://www.inthemake.net/Annie-Costello-Brown

sunt un milion de lucruri frumoase, sunt zeci de oameni frumosi pe care am avut norocul sa-i cunosc, fie si numai pentru cateva momente. si din fiecare incerc sa iau ce-i mai bun. si mai stiu cum curge timpul si mai stiu ca acum e toamna si ca trebuie sa-i savuram fiecare clipa, din plin.

http://www.facebook.com/WOLF25GROUP

in ziua in care vei zambi datorita muzicii, vei intelege tot

play this first




a trecut mult timp de-atunci. aproape doi ani si jumatate de cand viata a inceput a inceput sa fie traita din plin. am inteles ca nu traiesti cu adevarat daca nu accepti ca esti mereu expus riscului. ca in viata fiecaruia dintre noi oamenii vin si pleaca si ca este esential sa invatam de fiecare data ceva.

am invatat ca trecutul nu te poate rani si ca resentimentele sunt printre cele mai urate si nesanatoase ganduri si trairi. am invatat sa iubesc neconditionat si-am invatat sa nu-mi mai fie frica. am inteles ca important e sa urci chiar daca nu vezi toata scara si ca trebuie sa ai curaj.

am mai invatat ca dintr-o zi poti face 25 de ore si ca atunci cand ai inima cu adevarat deschisa poti sa suferi cel mai tare. am invatat insa ca te vindeci si ca ai incredere in oameni in continuare fiindca nu lasi nimic din trecut sa ajunga la tine.

am mai invatat ca fiecare om merita o sansa, dar ca ai tot dreptul sa nu acorzi uneori niciuna. am pornit de la ce eram si ma construiesc in fiecare zi ca ajung acolo unde sunt deja in interior. e o diferenta mare intre cum vrem sa fim si cum suntem in realitate.

fericirea nu exista ca opus al nefericirii pentru ca nu traiesc intr-o extrema. doar ca aleg sa-mi fie bine la un timp dupa ce mi-a fost rau. cand vezi acest echilibru, cand stii ca odata cu binele exista si raul, vrei doar sa fii un om puternic. si stii, in acelasi timp, ca esti un om slab. dar lupti ca sa fii un om echilibrat, sa stii cum sa treci peste lucruri, intamplari si cum sa faci sa fie bine, in cele din urma.

si mai ajungi sa te cunosti. atat de bine incat putine lucruri par sa mai ajunga la tine desi toate se aud la fel de clar. doar ca le primesti altfel, cu o detasare la care ajungi dupa ce simti ca grijile au fost suficiente. si te mai cunosti atat de bine stiind ca de multe ori ai simtit ca trebuie sa iei decizii chiar si cand ti-ai fi dorit sa nu le iei.

dar e o salvare in a lua decizii, e o salvare in a face un pas inaintea celuilalt, de a continua sa mergi, e o salvare in a intelege ca lucrurile sunt in continua schimbare si ca nu trebuie sa ne opintim vietii fiindca ne vom impiedica singuri. nu vom gasi nimic daca ne oprim asa cum uneori cei care mediteaza in mijlocul celei mai mari agitatii isi gasesc mai usor linistea decat cei care pleaca sa mediteze in munti.

linistea

sunt si momente-n care se face inspaimantator de liniste. linistea. cand stii ca esti singur cum n-ai fost niciodata, ca pana la urma deciziile le iei tu, ca viata ti-o traiesti tu, ca mai departe consecintele tot asupra ta se vor varsa. si te sperii. acum ce fac? ce decizie iau? oamenii care spun initial ca te sustin nu te vor mai sustine cand nu te vor mai intelege. cand esti pe punctul de a lua o decizie care pare sa se rupa de tot ce stiu ei ca e bine si sigur, nu vor mai fi langa tine. si-atunci stii. ca esti singur, mai singur ca niciodata. ce faci? risti si iei decizia aia? te arunci in gol? cum planifici saltul daca nu stii unde vei ateriza? te-arunci catre necunoscut si te-arunci cu incredere, doar ca momentan parca nu mai ai de unde sa tragi suficient aer in piept. dar e prea putin inceputul asta ca sa ramai fara aer. simti ca ai avea zece maini si zece oameni de trag de ele. ti se-ntinde pielea si tu nu stii ce sa faci si cum sa te imparti. cum sa fii deodata zece in loc de unul singur?

go to Berlin

ajungi intr-un moment in viata cand nu mai ai rabdare. nici cu tine, dar mai ales cu ceilalti. si nu pentru ca ai devenit nerabdator brusc si nu mai poti sta langa nimeni, ci tocmai fiindca ai invatat cea mai importanta lectie: rabdarea. o apreciezi astfel suficient de mult incat sa intelegi ca nu mai ai de ce sa mai rabzi ce nu-ti convine.

ajungi la un punct in viata ta in care vrei mai putini oameni, mai putin trafic, mai putine zambete necunoscute, mai putine iesiri, mai putine nopti pierdute, mai putine intalniri fara niciun rost, mai putine goluri care nu duc nicaieri.

ajungi la un punct in viata ta in care, din fericire, descoperi un tipar care-ti prieste. mai iesi din el, mai testezi vechile obiceiuri, dar te retragi imediat, ca un animal spasit si speriat totodata, catre acelasi tipar pe care-l aplici mai nou si care, uite, functioneaza. poate nu pentru altii, cu siguranta nu pentru toti, dar functioneaza pentru tine.

si mai ajungi intr-un punct in care vrei sa-ti fie bine si intelegi ca nu exista niciun motiv pe lumea asta care sa te faca sa mai renunti la binele pe care l-ai cautat cu atata infrigurare atata amar de vreme. and then you lose some, you win some.

mi-am pierdut un inel in seara asta dupa ce-l regasisem. l-am cumparat din paris de pe o strada pe care as putea locui oricand, mi-e tare drag locul ala, insa nu-mi mai sunt atat de dragi lucrurile, sper sa continue sa-mi fie dragi oamenii. but then again, you lose some, you win some.

mi-a scris o prietena in seara asta "go to berlin" ca eu sa stiu, in ciuda unei memorii slabe si care si-a pierdut puterea de concentrare, in care dintre locurile hip sa ajung, de preferat in cel deschis. si acolo, intregul oras adunat ca intr-un furnicar de oameni.

nu-ntelegeai nimic dintr-un zumzet continuu si nu mai cunoasteai pe nimeni, iar asta te face sa rasufli usurat cand vezi doar chipuri vechi si putine, cand spui salut doar unor oameni si cand te poti misca in voie fara sa te gandesti la nimic, poate doar la faptul ca pe strada aceea ai trecut spre casa sau spre serviciu doi ani la rand.

pe urma te-ai mutat mult mai departe si poate-abia atunci a inceput binele real, palpabil, cand ai luat in carca mai multe greutati pe care ai fi vrut sa le-arunci altcuiva, cu facturi cu tot, dar le-ai supravietuit si-ai devenit un pic mai organizat si puternic. si poate ca doar asa, patru statii de metrou mai departe, ai invatat ca you lose some, you win some.

de multe ori

m-am intrebat de multe ori cum e sa vezi viata in gri, sa lasi de la tine, sa mai uiti, sa mai stergi, sa fii nehotarat singur, sa mai treci peste, sa te faci ca nu vezi, ca nu intelegi, ca nu tie ti se intampla toate astea. insa urechile mele nu s-au inchis niciodata ca intr-un roman de-al lui murakami asa ca n-au vrut sa priceapa nuantele de gri pe care le-au preamarit atata altii. oameni dragi, de altfel.

la mine lucrurile sunt ori albe, ori negre, iar nuantele de gri, putine la numar, mi le asum si nu le las prea mult sa-mi stea prin preajma. mi se pare esential sa vrei sa tai in lucruri, in carne vie, sa vrei sa pleci, sa te misti, sa-ti asumi cuvintele, deciziile, tot.

asa ca nu ma pot impaca decat intr-un fel cu lucrurile, iar felul asta e facut (si-asa a fost dintotdeauna) din non-culori, dar sunt cele care ma fac sa am liniste.

ajungi intr-un punct in care inveti sa tot mergi, sa faci sa-ti fie bine si sa nu mai privesti nici in dreapta si nici in stanga.

si uneori stii ca te mai trage cineva de maneca, insa nu te mai opresti fiindca viata nu are 1.000 de ani si tu traiesti din plin abia de 2.

Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec

"O piesa despre ultimii ani al lui Cioran atunci cand mintea sa stralucita si originala incepuse sa coboare in abisurile Alzheimerului; unul din cei mai lucizi oameni de pe pamant asista neputincios la spectacolul memoriei sale care il paraseste cu delicatete sub ochii lui. Cum te impaci cu o asemenea tragedie cand nu ai niciun fel de iluzii despre un viitor posibil mai bun?

Cu calm si cu eleganta, ne invata Cioran povestit de Matei Visniec."

Sursa: teatrale.nobody.ro

Piesa de teatru poate fi ascultata AICI.

"Timpul nu-l consider decat o iluzie, dar punctualitatea e sfanta. Cum sa te lasi prins in capcana timpului? Punctualitatea e un semn de respect."

"Pe mine cerul nu ma intereseaza. Cand ma uit la cer, ametesc."

"Pasarile care traiesc la oras sunt obosite de propriile lor aripi. S-ar putea ca oamenii sa fi fost la inceput pasari."

"Bucurestiul este capitala unei gauri negre."

"Memoria mea se intoarce la ea acasa cu Orient Expressul."

"Indepartati-va de linia pustie."

"Nu sunteti cumva doamna aceea care face tot timpul firimituri?"

"N-am avut nicio patrie, nici de tradat, nici de servit."

"Nu va mai puneti atatea intrebari si nu mai intrati in dulap. Dulapul este interzis."

"Intotdeauna am fost convins ca oamenii devin mai interesanti cand le merge prost."

"Cartile dumneavoastra sunt ca niste lagara de concentrare."

take these chances on me

vocile noastre

vocile noastre de dupa-amiaza. vocile oricui, sparte, la orice ora. vocile noastre aspre, oricand. vocile noastre la rastimpuri, necunoscute, uneori enervate. vocile noastre, neintelese. vocile noastre, stinse, timide. vocile noastre, sufocate, intretaiate. vocile noastre, infuriate, zgariate. vocile noastre, ale oricui, adesea dureroase, sonore. vocile noastre, atat de speriate. vocile noastre, pierdute la jumatatea secundei. vocile noastre, ale oricui. vocile noastre, la jumatatea drumului, in intersectii pierdute, in zgomotul de masini, in fosnetul frunzelor, noaptea. vocile noastre, in spatele muzicii, in mijlocul ei, in urma sunetului care ramane. vocile noastre, ale oricui, albe, goale. vocile noastre,in zdranganit de cioburi, vocile noastre, atarnand. vocile noastre, tic tac. vocile noastre, urme pe asfalt. vocile noastre, umbre. vocile noastre, atat de pustii uneori, vocile noastre la cele mai nepotrivite ore. vocile noastre, ale oricui, vietile noastre.

I'm not saying I know better, I'm just sharing what I've learned so far

rodeo niotilffem

pana la urma, fiecare crede in ce vrea. dar daca tot alegi sa crezi in ce vrei si ai aceasta libertate, de ce sa nu alegi sa-ti fie bine?

poti sa ajungi sa fii in permanenta dezamagit atunci cand, in loc sa traiesti acum si aici si sa faci in permanenta ca prezentul sa fie minunat, iti proiectezi fericirea peste mari si tari, peste ani distanta, peste kilometri departare, ca si cum fericirea ar fi o destinatie la care acum nu ai cum sa ajungi.

in viitor, orice e posibil. imi doresc sa ajung in japonia intr-o buna zi si stiu ca este cat se poate de posibil si realizabil. dar nu imi fac din asta un motiv de nefericire. nu imi concentrez prezentul in jurul acestei dorinte care poate sa se implineasca sau nu.

astfel de dorinte exista in viata noastra mereu. de cate ori nu ne spunem ca atunci cand vom ajunge in punctul x vom fi cu adevarat fericiti? ca acum ne lipseste y, nu avem parte de x si cine stie cat va mai dura pana cand vom face rost de cine stie ce alta lipsa mai gasim.

dar nu privim in jur sa vedem cat de mult avem deja. cat de multe ne-a oferit deja viata asta fara sa ceara nimic inapoi decat sa o pretuim si sa o traim frumos si din plin. ce e mai minunat decat o dimineata insorita in prima zi din septembrie? cum sa nu gasesti in familie, in prieteni, in sanatate, in faptul ca poti face orice si iti poti schimba viata cum doresti incepand de azi, suficiente motive de fericire?

si nu spune nimeni ca e usor. dar e o expresie frumoasa care spune "who wants an easy life? it's boring!". nu e insa nici greu. te implineste. asta simti cand incepi sa intelegi ce inseamna sa traiesti toate cele 24 de ore si sa nu mai pierzi notiunea timpului fiindca luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata si duminica au parut o singur azi nesemnificativa.

traieste acum si traieste frumos. bucura-te de faptul ca poti schimba tot. si nu renunta, o sa-ti ia o vreme sa incepi sa simti asta in mod constant. dar cand o sa intelegi ca fericirea vine din interior, o sa intelegi de ce nu e o destinatie si ca esti deja acolo unde trebuie sa fii.