cuvintele frumos aranjate

no sound is too taboo (united future organization)

steppenwolf

Sunt prea puţini oameni în lume care să nu te învinovăţească, într-un fel sau altul, pentru că, de la un moment dat, nu le-ai mai oferit ceea ce îşi doreau sau ceea ce îşi imaginau că le-ai putea oferi. Sunt prea puţini oameni acolo care să nu se gândească la ceilalţi decât ca la nişte piese care le-ar completa perfect existenţa. Şi nu ai cum să nu te simţi nedreptăţit când ştii că şi ţie ţi "s-a luat", la un moment dat, ceea ce îţi plăcea să primeşti, dar nu ai cerut nimic înapoi ştiind că nu ai de ce să încerci să te opui unei stări de fapt care are o cu totul altă traiectorie. Şi dacă tu nu te-ai simţit nedreptăţit atunci, de ce să îi laşi pe alţii să te învinovăţească acum?

Poate că mai târziu, la treizeci, la patruzeci, la şaizeci de ani o să apară o înţelepciune pe care acum nu o am. Poate că abia atunci o să înţeleg multe decizii greşite pe care le iau acum ghidându-mă după un singur principiu: niciun compromis cu mine. Ceea ce e straniu e că, deşi nefericirea multora vine tocmai din minciunile pe care şi le spun singuri, nu se vor sfii să te arate cu degetul când o să iei o deciziei care nu o să corespundă aşteptărilor generale: "Puteai să mai laşi de la tine".

Normal că o să ţi se facă frică să mai spui cuiva despre cine eşti tu cu adevărat când simţi că ai de luptat cu o lume întreagă. Noroc că ştii că lupta se duce, în realitate, numai cu tine. Dar nu e una uşoară şi durează de câţiva ani. Cu siguranţă însă, niciuna dintre marile victorii n-a fost obţinută după doar două săptămâni de asediu.

Ştii că ai mai învăţat ceva când nu mai aluneci şi mai mult la primul pas greşit. Când reuşeşti să mai rămâi doar puţin pe marginea drumului şi porneşti din nou, fără să mai crezi că o mie de eforturi din trecut s-au prăbuşit. Sau, cel puţin, aceasta este minciuna pe care prefer să mi-o servesc astăzi, la cafea. Poate că ajută, poate că nu. Mai ales că, mai sus, am amintit de minciunile pe care ni le spunem singuri. Dar acesta nu e un compromis. E un pansament. Fiindcă, în mod cert, dacă nu mi-aş spune-o, aş continua în direcţia greşită. Iar peste o săptămână, poate în aceeaşi zi, mi-aş spune acelaşi lucru. Cu diferenţa că atunci ar fi o minciună sfruntată.

And now, let me show you how I do that trick. Fiindcă de cele mai multe ori acest dezechilibru e produs sau amplificat de oameni, echilibrul mi-l recapăt fără ei. Şi cred că asta spune multe despre un om care, deşi cât se poate de sociabil, va rămâne mereu un lup de stepă.

some don't know better, no one does

why the restrictions, why those we impose on ourselves? I'm tired.

I got tired making efforts and ruining them right after. And if I didn't know it's essential to keep on moving, I would've stopped a long time ago. But life's a winter storm. If you stop moving forward, you're dead.

were you

was that you, in my dream, last night? so many things happened, so many strange things. emotions, words, I couldn't even get a good grasp of them. everything felt misplaced. feelings, people, me. but every single thing in this world seems to be in contradiction with something else. and so today was in contradiction with yesterday. and from a puzzle of thoughts, here comes only one: was that you, in my dream, last night? I wish you were. so unexpectedly. so much in contradiction with everything I knew and ever wanted to know. people will always hurry to draw conclusions, identify themselves with everything you think or feel or say. thus my fear of speaking sometimes, thus my fear of sharing. so everything yesterday is in so much contradiction with today as if my heart struggled to find its way out and gave such an unexpected answer that the whole world seems in contradiction with the one thing I know today, such a strange thought that came to my mind and stuck there. was that you? and then another contradictory decision rises, I will not live it, you say, I will just let it not happen because this is such a strange thought coming from my heart. and it reaches such a level that I would not dare ask it for more at this moment, ask my heart why and how come and are you sure?. there is no such music yet to give the right answer but there is that music which helps you remain silent. so I know it could've been you, unexpectedly you. and this feels like such a great secret, like such a great thought that nobody else knows, not even you (or do you?), it almost feels like outside the law and so I keep it only for myself like a great treasure I won't share, at least not this time. I'm thinking perhaps this happens when you forgot to keep things for yourself only and now you found this, it's just a thought, a feeling, but it's such a great secret and it feels so good and it is so beautiful and, if you think about it, it was only natural that such a thing might happen. you keep this to yourself like you did before with something else and you don't share it and you protect it against any other thoughts because this doesn't need any other questions, it just is.

and if the dream perhaps had no meaning and if the morning perhaps showed no sign, I won't tell more because this is such an unexpected thought and it is not be shared, only preserved.

for fear

printre toate sentimentele pe care le are un om intr-o viata, teama e unul care il insoteste aproape in permanenta. pe mine mai pune uneori stapanire frica aia care te imobilizeaza, care ar putea sa te opreasca de tot daca ai lasa-o, care ar putea sa puna capat fiecarui inceput nou din viata ta. si e o frica sub forma unei intrebari. ce fac eu aici? pot eu sa fac asta? si atata frica se aduna in aceasta intrebare incat iti amortesc bratele si ochii si-ai vrea sa te afunzi intr-o mare in care sa nu fii nevoit sa faci nimic.

de unde oboseala, de unde frica? din ceea ce apare dincolo de rutina. din momentele in care un univers pe care l-ai vrea stabil te zguduie putin de umeri. si-atunci obosesti subit si-ai vrea sa te stii in mijlocul unui glob mare si alb, la randul lui aflat intr-un spatiu infinit si gol. linistea infinita a certitudinii ca esti singur si ca nimic nu te poate atinge.

un univers perfect in care nu ai cum sa te retragi. si totusi, nu e universul pe care il avem cu totii inauntru si in care fugim cand vrem sa nu ne atinga nimic din exterior, sa nu auzim ganduri, sa nu induram priviri, sa nu fim nevoiti sa oferim raspunsuri?

de unde vine frica? din teama de a fi dezamagit si din teama de a dezamagi, din experientele lungi care intr-un final n-au dus nicaieri desi ne repetam ca tot ce ni se intampla ne formeaza, ne formeaza. parca traiesti in mijlocul cetii si pierzi sensul lucrurilor.

si uneori te temi si sa mai vorbesti, alteori obosesti pur si simplu si nu vrei sa mai vorbesti. noroc ca toate astea trec chiar daca revin atunci cand toate cele de mai sus se reiau intr-o logica numai de ele stiuta.

inimile care nu se văd nu se recunosc

play this first: http://hypem.com/track/1k2k9

înveţi, pe măsură ce trece timpul, să vezi dincolo de chipuri. îţi permiţi (dar numai fiindcă te-ai atenţionat singur de multe ori) să ai răbdare şi să gândeşti înainte de a vorbi. priveşti situaţia din afară şi ridici din umeri. în faţa ta, oamenii te vor privi nemulţumiţi. e ceva în neregulă cu tine. de ce nu critici? de ce nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză?

înveţi, de-a lungul timpului, că dincolo de orice chip se ascunde o poveste. că oamenii nu-s ai noştri să-i păstrăm. înveţi pe cine trebuie să laşi în viaţa ta chiar dacă ştii că şi peste douăzeci de ani cineva te-ar putea dezamăgi. înveţi să respecţi însă existenţa altuia. you pretty much live and let live. au zis-o americanii mai bine şi cu asta basta.

îţi permiţi. priveşti în urmă cât să nu uiţi că ai avut parte de un car de experienţe. ierţi fără să uiţi. ai învăţat că primeşti ce crezi că meriţi. şi-atunci ceri mai mult şi-accepţi mai puţin şi mai puţine lucruri. când pleci, pleci pentru totdeauna. şi e atâta linişte uneori încât ai vrea să o împarţi cu toată lumea.

ducem toţi lupte, mai grele, mai uşoare. dar ne-o îngreunăm atunci când începem să îi judecăm pe cei din jur. uneori sunt ca un ghimpe în coastă. fiindcă ridic din umeri şi-i apăr pe necunoscuţi. nu-i cunoşti, nu le ştii povestea.

"E ceva în neregulă cu tine. De ce nu critici? De ce nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză?"

Lângă tine, aşa cum păstrezi doar cărţile care au trecut testul timpului, vor rămâne numai oamenii potriviţi.

si daca nu-i, ce facem?

in casa mea n-a fost niciodata un pian si nici de vecini cu pian n-am avut parte. imi imaginez uneori ca dincolo de perdele se zareste o casa veche sau un apartament in stilul anilor '30, azi vila de patrimoniu. afara e permanent dupa-amiaza de noiembrie, nici prea frig, nici prea intuneric. in capul meu se simte intotdeauna acelasi miros de flori: crizanteme de toamna. oricand sunt departe de casa, imi imaginez un alt timp, o alta oranduiala a mobilierului. ies in fuga, intr-un cartier numai pe jumatate, asa cum mi l-am imaginat, plin de blocuri care sa ascunda nebunia din strada. pana la strada sunt insa numai cativa pasi, iar tramvaiul 21 se aude si noaptea, acelasi in care treceam in urma cu cinci ani, fara sa stiu ca-mi "vizitam" deja viitoarea casa. dar daca ar fi sa ne intoarcem in casa, ai gasi mereu obiecte pe jos, ba o carte, ba o revista, ba vreun cablu care pare sa locuiasca acolo de cand se stie. unele dintre aceste lucruri par sa apartina parchetului si-atunci le las sa-si faca de cap. multe lucruri nu-s cum ar trebui sa fie si le schimb numai in mintea mea. dar le schimb teribil, rezugravesc de mii de ori, mut cartile intr-o biblioteca inexistenta si-mi imaginez haine aranjate frumos intr-un dulap urias care inca nu a ajuns sa locuiasca la mine. exista insa si lucrurile care sunt, iar astea-s cele mai dragi. provizoriu aranjate (musafirii vor crede intotdeauna ca "ce frumos, imi place cum le-ai aranjat"), cartile zboara in cercuri in capul meu, ca-n basmele cu baietasul care nu voia sa faca baie si-l alergau obiectele. mut in gand canapeaua pe care ei stau linistiti si-i vad asezati pe scaune pe care poate ca nici nu s-ar simti confortabil.

nesfarsitele

undeva e un cer senin de vara, desi e aproape innorat. undeva rasuna un te iubesc. acelasi, de nenumarate ori. pare sa treaca peste ani si sa se opreasca, totusi, in minute bine fixate in memorie: te iubesc. undeva sunt cabluri de curent suspendate pe un cer senin. undeva e o minge care sare, undeva sunt voci pe care le-ai cunoscut candva. undeva esti tu, suspendat, in minute bine fixate chiar daca acum par sa treci peste ani numai in fuga.

o durere in gat. ca atunci cand stii ca a doua zi te vei trezi ragusit. iti amorteste tot corpul si e, deodata, greu. esti aici si esti acolo, undeva. vezi doar cerul. ca si cum din tot ce ai stiut vreodata, din tot ce-ai fost, ramane doar cerul. tu, inexistent, uitandu-te la cer. atat iti mai amintesti si, totusi, iti e de-ajuns. te iubesc si incepi sa tremuri. durerea din gat devine mai puternica. oare unde erai? unde stateai cand priveai cerul ala inainte sa se innopteze de-a binelea?

nu-ti amintesti anul, doar cerul. coltul acela de cer, imparti de cablurile pe care mingea le lovea uneori. uneori se striga pauza. uneori, iarta-ma. alteori, te iubesc.

ce-o fi fost in capul meu

am luat o pauza de 6 luni. partial, fiindca aveam nevoie. dar partial fiindca uitasem de mine si de ce voiam, de fapt, sa fac. si-acum, acum mi-am amintit, fiindca am inceput sa lucrez din nou de cateva zile, cat de mare e bucuria sa stiu ca ma asteapta o primavara in care proiecte sa fie, fiindca eu nu ma voi opri din munca. cand descoperi cum se misca, in realitate, lucrurile in univers, le cam opresti cand vrei tu si le pui din nou in miscare fiindca acum stii cum se invart rotitele alea si stii pe ce butoane sa apesi. dar fiindca sunt la inceput, ma cam tem sa apas deodata pe toate butoanele. dar o sa vina si ziua aia, stiu sigur. e-ametitor dansul asta si e frumos. as vrea sa nu mai existe momente mai putin bune, dar sunt inevitabile. oricum, privind in urma, starea de bine castiga. in viata mea au intrat niste oameni buni ca painea calda si mi-au schimbat viata. stii, cand ai niste rani, iar ei nici macar nu te cunosc, dar stiu exact unde sa puna pansamente. sunt oamenii pentru care eu ma schimb, oamenii pe care trebuie sa ii fac sa fie mandri de mine. o familie pe care ti-o ofera viata, nu stii nici tu cum, dar esti recunoscator in fiecare zi.

si-as vrea tare mult sa nu mai uit, sa nu-mi mai dau voie sa nu fiu eu asa cum acum stiu sa respir doar intr-un fel.

fii singur

sunt multe lucruri care te pot dezamagi in viata. si sunt multi oameni care te pot tine pe loc. si poate cel mai dureros e sa vezi ca exact oamenii pe care ai vrea sa te poti baza oricand nu vor intelege sprijinul de care ai nevoie. nu vreau sa cunosc dezamagire mai mare, inca nu stiu cum sa o gestionez pe aceasta. dar cred ca e adevarat ca astfel de lucruri se intampla ca sa devenim mai puternici. fiindca, pe de alta parte, exista si oameni care vor rezona cu tine, oameni care iti vor intinde o mana de ajutor, oameni care vad in tine ceea ce tu azi vezi numai pe jumatate. si am incredere ca din afara lucrurile se vad intotdeauna mai bine.

invata sa fii singur si sa fii sigur de ceea ce vrei sa faci si unde vrei sa ajungi. fiindca atunci vei pune mai putine intrebari, vei cere mai putin altora si vei face pasi ascultand numai de tine si de inima ta. nimeni, niciodata, nu o sa simta durerea in locul tau si nu o sa verse nimeni lacrimi in locul tau.

am plecat. am plecat dintr-un loc care a incetat sa-mi fie refugiu. si sunt atat de departe, din ce in ce mai departe. de dincolo nu se vede aceasta legatura rupta, aceasta distanta pe care o mentin prin faptul ca nu ma mai intorc. e modul meu de a fugi de o situatie care ma raneste. fiindca uneori nu tine de tine si nici macar nu are legatura cu tine.uneori oamenii te vor rani fiindca au problemele lor, iar tu vei fi doar o victima intamplatoare. si nu vreau. asa ca ma tin deoparte. un egoism pe care mi-l asum fiindca durerea care vine odata cu el imi justifica si decizia.

stiu cum problemele lor pot sa ma afunde, sa ma prinda intr-un cerc in care ei se afla deja fara sa inteleaga ca  exista solutii. nu suntem legati de nimeni. traiti-va viata cum vreti, plecati cat mai departe daca e nevoie, faceti ceea ce simtiti. fiindca daca nu va ascultati inima, peste ani, o sa ajungeti sa fiti plini de regrete. nu veti mai vedea solutii, ci probleme. si-o sa vreti sa-i tineti si voi pe altii pe loc asa cum vi s-a intamplat si voua. nu sunteti legati de nimeni. traiti-va viata.

seninul din inimă

la porţile ceriului o să fie mereu o expresie aşa de dragă mie. fiindcă la porţile ceriului înseamnă, pentru mine, bucovina. înseamnă reîntoarcerea la copilărie, la cerul senin, la un om cu cele mai frumoase amintiri din lume. şi-acolo, la porţile ceriului, o să revin cândva, o să mă pot bucura din nou de dimineţi proaspete, de dimineţi cu un senin apăsător, înduioşător, cu o linişte care aici ne apasă tocmai fiindcă lipseşte.

la porţile ceriului înseamnă să mergi desculţ şi să te-apese norii albi şi pufoşi pe umeri, să vrei să rămâi aşa, cu ochii aţintiţi la cer, o viaţă. nu-ţi mai ajunge cerul, îl tot sorbi şi-l tot sorbi, să-l iei cu tine, să-l întinzi peste pereţi ca o pătură albastră de senin. şi n-ai cum. cine ne-a închis aici, te-ntrebi. n-am putea oare toţi să stăm la porţile ceriului şi să ne minunăm de cât de frumos e ceea ce noi încă n-am închis?

există zece mii de feluri de libertate. din toate, numai una nu e închipuită. la porţile ceriului.

Omul fericit e cel care nu ravneste la nimic, cel care simte ca are deja prea mult chiar daca pentru altii ar fi prea putin. De-aici si forta lui de a face tot si de a ajunge unde isi doreste fara sa vada in fata ochilor destinatia, ci bucurandu-se de fiecare pas facut in aceasta calatorie extraordinara.

Am citit mai demult ca frica vine din lipsa de informare si mi-am reamintit si azi ce mult timp am pierdut, chiar si in ultimele saptamani, planificand prea mult si informandu-ma prea putin. Si chiar si dupa o informare serioasa, afli ca tot pe tine ajungi sa te bazezi fiindca drumul pe care ti-l arata altcineva cu degetul nu e pentru tine, iar pana aici ai ajuns tot fiindca ti-a dictat inima si nu cineva care te vede pentru prima oara.

Pusa in fata fascinatiei pentru un om care stie multe, am ales sa am incredere in mine, desi stiu mult mai putin. Si asta fiindca sunt dispusa sa fac propriile greseli, sans bruler les etapes, cum ar spune francezul. Si mai cred ca a ma gandi mai putin la tot ce am in plan si a trece efectiv la fapte e un lucru mai mult decat hranitor, dar asta e un obicei de care incerc sa scap (mai greu cand ai vorbit prea putin cand erai copil).

Imi vine sa zic multumesc din doi in doi pasi si vad ca-i suficient sa-i spui altuia ca esti acolo pentru ei, chiar daca la kilometri distanta, ca sa nu uite ca esti, intr-adevar, acolo. Asta inseamna ca ai facut ceva bine la momentul potrivit, ca oamenii respectivi stiu ca nu spui doar cuvinte goale.

Asa ca planuri sunt multe, ma multumesc sa le trec pe hartie si ma vad nevoita sa mai si refuz proiecte noi la care, nu zic nu, mi-ar fi placut sa particip. Solutii exista. Doua maini, doua picioare, cap si-o inima mare. Totul e acolo asa ca, tot inainte!

don't know what trip you're on

you don't need a perfect notebook to create a perfect something

and there's also no such thing as the right way. there is only your way and it's right as long as you know it's right and you feel it so and you keep on walking. and it's right when you do it at your own pace because other people might be in a terrible hurry and other people might be still not moving one feet away. and that's pretty much all I have to say about doing.

WOLF 25