cugetări scurte, matinale

şi-apoi m-am oprit şi mi-am spus că nu asta trebuie să fac. fiindcă motivaţia ar fi una greşită şi fiindcă nu asta îmi doresc, cel puţin nu aşa. oricum, ceva m-a oprit. un "stai" pe care l-am auzit clar ca lumina zilei, un stai liniştitor, un stai care m-a bucurat: fac ceea ce trebuie. şi unde mai pui că e şi aşa de uşor. aş fi simţit asta ca o trădare. faţă de mine, evident. şi poate că nu e momentul. poate e doar un semn al Rezistenţei.

ce amuzant se petrec unele lucruri şi ce frumos, în acelaşi timp. şi-aşa de cutremurătoare sunt unele că îţi dai seama cât sunt de reale. aproape că aş fi vrut să-mi pipăi Sinele, imaginează-ţi, ce gând, dar nu, nu se schimbase nimic, totul era şi e cum trebuie să fie. şi ce ciudat că tocmai realitatea devine irealitate şi că nu-ţi mai îngădui surplusul, iar ceea ce trebuie să fie este fără să-l mai aminteşti.

totul are atâta înţeles, realitatea asta nouă, dar e şi atât de ascunsă, de invizibilă. nu am voie să am cuvinte ca să o descriu. e ceea ce, pentru prima oară, nu trebuie descris.