fa ceea ce trebuie facut

aduni toate florile uscate de prin vaze. si sunt multe. trandafiri, crizanteme, crini, lalele. asezi la fereastra trandafirul japonez deja palit. nici nu mai stii cand ai vazut ultima oara o floare care sa moara atat de repede. mereu iti pare rau cand moare o floare. te simti responsabila ca de oameni. iti faci un ceai, te bucuri ca vine ploaia. asculti schubert pentru ca iti place, nu pentru ca trebuie, nu pentru ca e cool, nu pentru ca e elitist, unic si obscur. probabil, pentru unii e toate acestea. mergi la spital pentru ca trebuie. nu pentru ca iti place. urci cele patru etaje, aceleasi patru pe care le-ai mai urcat si mai demult. mirosul ti-e cunoscut, nici nu ti se mai face greata. miros de spital, de mancare, de caldura. si caldura miroase a oameni, a boli. faci ceea ce trebuie facut, alini un bunic batran, palid. al tau. singurul bunic al copilariei tale. cel mai drag.

inainte sa aluneci in cea de-a doua casa (la adapostul unei case in care esti tu si care seamana cu cine esti), iti retraiesti copilaria in cealalta casa. si, de data asta, nu te mai sperie reintoarcerea in timp. nu mai exista acea teama ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat. totul s-a schimbat.

inapoi acasa, iti ciuntesti bretonul. nu pentru ca trebuie, ci pentru ca asa ai chef. sau, partial, poate ca asa trebuie, cat sa nu-ti mai intre-n ochi. il aveai foarte drept cand erai un copil. nu te-ai mai tuns intr-un salon de ani de zile. parca tocmai impotriva ideii ca "asa trebuie".

o sa faci schite. multe. din ce in ce mai bune. din nou, nu pentru ca trebuie, ci pentru ca, mult timp, ai crezut ca nu mai poti sa desenezi. dar poti. si trebuie.

aici, in cea de-a doua casa, faci ceea ce trebuie facut. intr-o ordine fireasca, intr-o liniste pe care ai inceput sa o aperi din ce in ce mai darz. tresari cand cineva incearca s-o tulbure. nu ti-a fost usor sa o obtii si e printre lucrurile cele mai de pret. aici, e un echilibru. aici e un refugiu.

o sa fie o furtuna teribila. minunata. e atata intelepciune in ploaie.