Dupa ploaie

M-am indragostit de-o cladire ieri. Aproape ca mi-a taiat rasuflarea. Ma intorceam acasa, pe Dacia. Am zarit printre crengi acelasi bloc frumos, cel mai frumos bloc din Bucuresti, daca ma intrebi pe mine. Te duc odata de mana si ti-l arat. E desprins din vechiul mic Paris si e intact. La fiecare balcon cu grilaj de fier, multe petunii. Dar pe ea am zarit-o mai intai, printre crengi. Nu stiu ce mi-a atras atentia mai intai: faptul ca avea un par atat de roscat sau ca era atat de frumoasa.

Isi chemase prietena la o cafea, asa mi-am imaginat. Statea pe balcon, impreuna cu ea. Isi legana piciorul si stiu ca si asta mi s-a parut ca se potriveste in toata privelistea aceea. Si, mai sus, la un etaj, o batrana uda petuniile cu o stropitoare micuta. O pagina dintr-o carte cu ilustratii vechi, pictate. Mi-a fost rusine sa fac poza. Mi-a fost teama sa fac poza. Daca uit tot? Fiindca mi se pare ca astazi uitam mult prea usor fiindca stim ca o sa tina minte aparatul pentru noi. Asa ca am ramas acolo si le-am privit, sperand ca o sa pot rememora totul. Ca atunci cand respiri adanc parfumul unei flori, al lui sau al ei si speri, nu fara teama, ca ti-l vei reaminti.

A fost perfect. Mi-a parut rau ca n-am stiut sa-l pastrez si mai bine, sa-l pot lua cu mine cumva exact in forma aceea. Ma tem, acum ca l-am descris, sa nu-l uit. Desi probabil pe ea o sa mi-o amintesc multa vreme de-acum inainte. Nu stiu daca mi-ar fi ramas la fel de bine intiparita in minte daca s-ar fi aflat in alta parte. Dar acolo i-am creat intreaga poveste, acolo am incercat sa-i ghicesc intreaga viata. Mi-au ramas in minte si perdelele albe pe care le misca usor vantul.

Imi umple inima orasul asta, intr-un fel pe care nu reusesc tot timpul sa-l povestesc. Fiindca e greu sa descrii o fericire sau o iubire pe care nici tu o pricepi prea bine si care, e drept, te lasa balta uneori. Dar, pe termen lung, ne-am descoperit deja slabiciunile si punctele forte. Ca doar in 8 ani am avut tot timpul.