despre unele dimineţi

Nu de lumescul fiecărei zile trebuie să ne temem, ci de lumescul dintre noi şi al plăcerilor noastre. Pe acesta trebuie să-l facem să fie diferit, mereu altul. Nu sunt îndrăgostită de tine, ci de ceea ce îmi imaginez eu că ai putea fi, când neg că eşti aşa cum mi-ai arătat deja.

Îţi creezi o nouă imagine, iar lumea trebuie să se obişnuiască, nu are ce să facă. Niciodată nu mi-au plăcut buzele astea pline, mereu am avut de corectat ceva. Încerc să mă obişnuiesc eu cu ele, acum, cu o nouă nuanţă de ruj. Iar lumea va trebui să se obişnuiască, nu va avea ce să facă. O voi obişnui cu o nouă imagine a mea.

Dar mai întâi eu. N-aş putea să te descriu mai mult decât te cunosc deja. Prea puţin însă şi uite că de data asta, deşi imaginaţia m-ar lăsa, nu am chef să o pun la grea încercare. Nu vreau să ghicesc, nu vreau să descriu, nu vreau să-mi imaginez. Nu vreau să fii parte dintr-o poveste, dintr-o fantasmă pe care să o creez aşa.

Eşti cât se poate de real aşa cum eşti, cu tot ceea ce cunosc despre tine. Şi nu vreau să schimb nimic, nu vreau să adaug nimic.

Recitesc şi-mi dau seama că sunt îndrăgostită fix de tine, cel care eşti, cu tot ceea ce cunosc. Şi, fireşte, nu am de gând să fac nimic în legătura cu asta. Există o vreme a încercărilor, există un termen de valabilitate pentru promisiunile pe care ni le facem. Şi-am renunţat la a mai încerca ceva din dorinţa de a mă întoarce la mine.

Ştii ce a atras mereu oamenii aici? Sinceritatea. Sigur, multe stăteau altfel acum câţiva ani. Chiar şi sinceritatea era mai apreciată pe atunci şi mai accesibilă. Şi n-au trecut decât opt ani, dar uite că descopăr o lume care şi-a dat la schimb valorile pe o non-comunicare de care dau la tot pasul.

Nu-mi mai imaginez nimic. E drept că am întotdeauna această pornire, ori de câte ori mă îndrăgostesc, de-a-mpărtăşi cele mai frumoase lucruri, locuri, întâmplări. Vine însă şi vârsta la care devii mut şi surd în faţa acestor dorinţe. Nu fiindcă nu te mai îndrăgosteşti ca înainte, ci fiindcă ţi le oferi mai întâi ţie, ştiind că le vei împărtăşi la momentul potrivit, poate cu un om care va şti să le privească altfel şi să se bucure de ele la fel de mult.

Şi ştii ce cred că nu mai avem? Răbdare. De niciun fel. Şi ceea ce nu înţeleg nici eu e de ce ne grăbim în direcţiile greşite în vreme ce, în mod straniu, trăim cu impresia că avem timp. Îmi place lumescul ăsta. Paharul de vin băut seara, căldura corpului tău, dimineaţa. Uite un lucru de împărtăşit, zi de zi.

Mă-ntreb ce ai ghicit aici, dincolo de rânduri. Şi mă-ntreb ce-ai trăit, ce-ai mai adăuga, ce-ai şterge. Mă-ntreb dacă ai ajuns măcar până aici cu cititul. Sau dacă ştii că eu îmi spun că fac din nou aceeaşi greşeală. Sau dacă ai citit Castelul din Pirinei. Ştii, acolo dezbat existenţa Universului şi conştiinţa umană, Big Bang-ul şi posibilitatea ca o forţă divină să existe cu adevărat.

Iar aceasta, dragul meu, este o pastişă.