a treia carte

dimineţile mele în care veneam să scriu la cafenea se cam apropie de sfârşit. deşi cred că voi mai veni tocmai pentru partea de cercetare care necesită multă răsfoire şi multă lectură. şi pe care mi-ar fi greu să o fac acasă, mai ales că serile nu mai sunt tocmai timp de lectură ca în "tinereţile" în care stăteam până la trei sau patru dimineaţa ca să citesc. n-am să uit niciodată noaptea în care mi-am propus să-l citesc pe Ulise (James Joyce). ajungi sincer să te mai întrebi pentru ce ai mai făcut trei ani de facultate în care nu ai avut timp de calitate ca să citeşti cum ar trebui o carte cap-coadă. însă recuperez. citesc jurnalul lui gabriel brebenar, nu mă dă pe spate, motivele sunt multiple, dar face un lucru: îmi animă pofta de citit.
 
trec în categoria aproape bifate şi cartea aceasta care, cred şi sper, va ajunge pe la aproape 300 de pagini. merg să ridic 3,5 kilograme şi jumătate de cărţi de la Târgul cărţii. exact aşa, trei kilograme şi jumătate de cărţi, 14 cărţi pe care le-am găsit la nişte preţuri mult prea bune, toate tiluri pe care mi le doream, pe unele cu ardoare.

am descoperit, odată cu cartea asta, că abia acum încep să mă cunosc, abia acum fac nişte paşi care s-mi spună cu adevărat despre ce ar trebui să fac mai departe în calitate de noul sine. ştiu, pe de o parte, ştiu prea bine că îmi doresc ca parcursul meu ca scriitor să fie apropiat de al unora precum Elena Ferrante, nu mă refer aici la succes, ci la volumul de muncă, acela care, în fond, i-a făcut pe astfel de oameni (a se vedea şi parcursul lui Elizabeth Gilbert) să fie azi unde sunt. sigur că poţi să cazi în plasa cu "nu m-am născut în ţara în care trebuia", însă asta e o scuză care te poate ţine frumuşel pe loc când ai, în fond, libertatea de a părăsi inclusiv ţara.

mă îndepărtez însă de la subiect. de puţin timp simt ca m-am reîntors la mine, dar la un mine care e conştient că se schimbă, e ca şi cum am făcut cunoştinţă pentru prima oară. şi lucrul acesta mă fascinează, mă entuziasmează, e ceea ce a hrănit această carte, dincolo de faptul că am ştiut cât de multă nevoie e pentru o astfel de carte. o nevoie pe care am simţit-o eu, în primul rqnd, şi pe care am identificat-o mai apoi la alte femei.

învăţ să accept diferente, puncte de vedere diferite, să înţeleg cum călătoria vietii în sine e întotdeauna cu suişuri şi coborâşuri, dar că e un parcurs firesc, vreau să mă concentrez mai mult pe muncă, sigur că maternitatea cere de la tine timp şi atenţie, dar îţi şi oferă foarte mult în schimb şi, e adevărat, deşi am simţit asta abia un an mai târziu, te face mai puternic, mult mai puternic.

îmi dau seama în încheiere că mi-a fost dor să scriu aici, deşi am început să ţin în paralel şi un jurnal (al câtălea?!).

mai am de terminat cartea neliniştirii a lui pessoa (dar mi-e o carte atât de dragă pe care am abandonat-o tocmai fiindcă ştiam că nu-i pot dărui atenţie suficientă), jurnalul zen al lui cărtărescu (sunt în căutarea celorlalte volume, dar nu mă grăbesc), apoi aş mai vrea şi toate cărţile lui Dolto, dar nici aici nu mă grăbesc, mai ales că acestea chiar sunt greu de găsit.

nu vreau să mă gândesc la muntele de cărţi de acasă, cele mai multe vechiuţe, preţioase, dar mai greu de citit, te solicită numai hârtia aceea îngălbenită şi cerneala aproape ştearsă.

ieri l-am citit pe Gide cu Paludes si Prometeu rău înlănţuit. ce satiră, ce joc fermecător. ce dor mi-a fost să citesc felul acela de scriere, mi-a amintit si de Moliere, ce dor, ce dor.

şi cam atât, mă duc să-mi car kilogramele de cărţi.

zâmbeşti, zâmbesc

Chopin, Chopin. e butonul meu de transformat cuvintele, e liniştea mea pe care vreau să o regăsesc atunci când scriu. sunt notele, sunt clapele, sunt sunetele inconfundabile pe care le-aş putea reproduce oricând dacă aş şti să când la pian. bine, recunosc, am învăţat jingle bells iarna trecută la un pian de jucărie. Nocturnele sunt, pentru mine, cântul nesfârşit al unei nopţi de iarnă. o noapte plină de stele, zăpadă şi ger. o noapte infinită în care nu se clinteşte nimic, în care nu se întâmplă nimic, în care suntem adormiţi şi ascultăm, prin somn, Chopin, Chopin.

Hai. Să valsăm neîncetat pe muzica asta compusă pentru sufletele din alt veac. Să ne dumirim inimile asupra unei lumi care nu mai există. Să le spunem, să le arătăm, că a existat o vreme în care toamna era toamnă şi iarna era iarnă. Iar noi eram, cu toţii, nişte oameni pe care astăzi îi mai regăseşti doar în fotografii vechi, roase de vreme sau înmuiate de lacrimi. Am cunoscut şi oameni care nu mai îndrăgesc nimic din trecut, nici chiar din cel pe care nu l-au cunoscut. Îmi spun că n-au cum să îndrăgească prea multe nici din prezent şi nici din viitor.

Scriu. Pentru un spaţiu care nu mai e al nimănui, un virtual din care n-a mai rămas prea mare lucru, dar în care am încredere că va şti să-şi recompună paginile.

Intermezzo în care am exilat pisoiul în bucătărie pentru că mieuna teribil şi risca să trezească din nou copilul.

Şi cam atât.

duminici mici

e aproape zece dimineata si ne pregatim sa plecam la ikea. dar, mai intai, trebuie sa te adorm. asta daca o sa vrei. afara pare tare frumos. va fi, probabil, si foarte cald. se aud tot felul de pasari. uneori pare ca locuim in mijlocul unui parc, atat de frumos canta. insa e doar o parcare in care inca mai rezista cativa copaci. ti-as promite ca vom avea o casa cu o curte plina de copaci, dar mai sigur e sa-ti promit ca vom planta hortensii. multe. lucrez la asta. si va fi o casa cu muuulta lumina, cu ferestre mari. un vis concret, de la care nu trebuie sa ma mai abat. incepem de azi, cu pasi marunti. sa nu crezi ca nu sunt cu urechile ciulite. caut oferte, fac calcule. dar inca nu apare. o voi simti, o sa simt casa aceea asa cum am simtit multe altele, asa cum am stiut raspunsul si nu m-am inselat.

acum inca pare racoare. am terminat de citit "Poveste pentru Maria", ultima carte scrisa de Ioana Baldea Constantinescu. e a treia, sper ca-i vor urma si altele. e atat de frumoasa cartea. nu seamana cu nimic din ce am mai citit pana acum. o voi reciti, trebuie s-o recitesc, sa imbrac parti din ea ca pe propria-mi piele. sa raman macar cu un buzunar de invataminte. de linisti. de momente senine. e tare frumoasa, ti-o voi citi si tie cand mai cresti. e un dar minunat pe care Ioana l-a facut fetitei sale si izvoraste dintr-o iubire tare frumoasa. 

voi va jucati in dormitor, nu prea ademeniti somnul. va jucati cu baloane, eu am terminat cele cateva pagini din carte pe care mi le pastrasem ca pe un desert bun in dimineata aceasta, la cafea. doar ca mi-am baut cafeaua impreuna cu tine, cu banana, iaurtul si feliile de orez expandat care, printr-o minune si mirare, tie iti plac foarte mult (nu au niciun gust, sunt ca apa). dar bebelusii trebuie sa manance si multe cereale asa ca rontai cand expandate de orez (si integral), cand de quinoa, cand de multicereale. dar divaghez.

inca beau cafea fara cofeina. m-am obisnuit asa. ocazional, Flat White, rar de tot Caramel Macchiato. de cand ne-am intors de la Roma, dormi toata noaptea. rar te mai trezesti, doar daca auzi parchetul scartaind prea tare sau motanul dand concerte ocazionale si fara sa i le fi cerut nimeni. ce frumos a fost la Roma. si cate stradute pietruite am strabatut. si cate cafele am baut dimineata si cate plimbari am facut. ai dormit exemplar in carucior, dimineata la 10 si amiaza la 14, asta la un an si trei luni, ceva care ma ingrijorase, ca poate nu o sa dormi, ca poate o sa te plimbam toata ziua prin orasul etern si nu vei putea adormi. dar ai dormit... ca un bebelus. inclusiv in autobuzele (am luat doar doua, sunt mai vechi decat cele de la noi) in care geamurile zbarnaiau din toate incheiturile. ce aventura!

ma apropii de finalul textului si vin sa te adorm. ceva imi spune insa ca nu vei adormi prea curand. poate in masina, caci la ikea sigur nu o sa ti se mai faca somn. prea multe de vazut. faci cu mana trecatorilor, dar nu tuturor. alegi chipuri din multime, adesea sunt fete tinere. le zambesti si le faci cu mana, iar ele iti zambesc si iti fac cu mana. un an si patru luni.

spui mama, tata, apa, pa-pa si, de ieri, "da", dupa ce arati cu degetul catre obiectul pe care il vrei si eu te intreb daca asta vrei. un an si cinci luni.

dimineata te ador (si-n fiecare minut dupa) cand esti lipicioasa si ma pupi si scoti limba in semn de salut universal si apoi incerci sa ne trezesti pe fiecare cu cate o palma zdravana pe frunte sau unde nimeresti. vin acum sa te adorm. ai trei baloane in patut, inca nu ai spart niciunul desi iti place sa faci pe monstruletul si sa-ti infigi dintii si nasul in ele. ai un fel haios de a fi si imi pare ca esti constienta de asta. dintotdeauna ai stiut sa ma faci sa rad, poate chiar mai bine decat am stiut eu sa te amuz pe tine. abia astept urmatoarea noastra calatorie impreuna, inclusiv asta stii, cand plecam in vacanta. si-ti place sa calatoresti cu noi. si noua, cu tine.

just your regular Tuesday

zic că-i marţi, dar poate nu-i marţi. sâmbăta trecută eram convinsă că e vineri şi când am aflat am avut nevoie de câteva minute bune ca să-mi resetez starea. da, ştiţi voi, starea aia de sâmbătă. când ştii că e weekend şi parcă sunt copacii mai verzi şi cerul mai albastru. chiar dacă sunt încă în concediu de maternitate, weekendurile îşi păstrează farmecul de weekend. azi, marţi sau nemarţi, am curăţat toată casa, am deschis larg ferestrele, am şters praful, am spălat podelele, am scos haine din maşina de spălat, am băgat altele, l-am oprit pe rumba care pare că se porneşte singur în cele mai nepotrivite momente sau n-am eu chef niciodată să-i aud zumzetul (oricum ideal e să aspire când nu e nimeni pe acasă). am băut o cafea, aştept să sosească un stoc nou de decofeinizată. n-am citit nicio pagină, citesc "istoria iubirii" de nicole krauss şi-mi place mult. mi se pare că mereu ai nevoie de o vacanţă înainte de sărbători şi de încă una de după, ca să te odihneşti.

mai am câteva colţuri prin care trebuie să mai ordonez lucrurile. deşi continuăm să dăm (din haine, cărţi şi alte obiecte nenecesare), tot par foarte multe, tot încerc să le mut de colo-colo şi să le îndes în cutii. din cărţi am dat cel mai mult, dar continui să cumpăr, mai ales din târg. oricum, cu ceva trebuie să umplu şi viitoarea bibliotecă pe întreg peretele, nu? asta când ne vom muta. şi abia aştept!

până atunci însă, decorez pe aici cu drag şi spor. nu pot sta fără să mai schimb câte ceva, fără să găsesc noi şi noi soluţii de amenajare. ştiu că sun ca o reclamă la hornbach (deşi, nu, alea au mai mult umor), dar acum că a venit primăvara chiar mă loveşte dorinţa asta de mutat obiecte dintr-un loc în altul.

cumva sper să vă facă poftă de făcut curăţenie postaea asta. eu am fost pe repede înainte fiindcă deja trebuie hrănit copilul de prânz, timp în care cred că reuşesc să mai citesc câteva pagini din carte. dacă nu acum, atunci în timp ce doarme de după-amiază.

vă las fiindcă tocmai am mai ochit un colţ în care vreau să mai fac puţină ordine.

dacă nu ne mai auzim până duminică, Paşte fericit să aveţi! cu mult cozonac şi pască!

ziua în care a imitat că vorbeşte la telefon

sigur că mi-e dragă mai ceva ca ochii din cap. şi încerc, în acelaşi timp, să fiu obiectivă, ca să pot să o ajut, cel puţin când va mai creşte, acolo unde va fi nevoie. însă, până atunci, eu sunt cioara şi ea e puiul şi azi, la un an şi două luni, m-a imitat când vorbeam la telefon: tocmai răspunsesem, iar ea a luat telefonul ei galben de jucărie, şi l-a dus la ureche şi a început să strige: "daaaa, daaa!". pe un ton serios, ai fi zis că e chiar enervată că interlocutorul nu-i răspunde. ne-am amuzat teribil şi, în acelaşi timp, m-am bucurat să văd că se prinde deja de astfel de lucruri. asta ca doar câteva minute mai târziu, când se plimba prin casă (musai să se plimbe cu câte un obiect în mână), a luat balsamul de buze şi a început să se dea cu el (avea capacul pus) fiindcă mă văzuse pe mine dându-mă cu el, dar cu zile în urmă, nici nu ştiu când. înregistrează tot, nici nu-mi dau seama. cred că abia acum încep să-mi dau seama. sigur că trimite pupici, face cu mâna în semne de la revedere, dar cred că deja sunt fireşti pentru vârsta aceasta, deşi fragedă, ştiu. tot sunt uimită şi bucuroasă şi tot mi se par cele mai frumoase gesturi şi bezelele ei cele mai dulci.

in other news, de dimineaţă am condus până la kaufland, ne-am luat ciocolată faină pentru paşte, am mers la poştă, s-a dormit de prânz căci somn de dimineaţă n-a fost să fie din motive de food shopping, iar la amiază am făcut pâine cu leurdă. trei pâini, ca să fiu mai exactă. bună, cred că-i nemaipomenită cu unt. cel mai mult mi-a plăcut că a ieşit exact consistenţa potrivită, crustă crocantă şi nu foarte groasă, rumenită bine, culoare faină, aerată, crescută şi făcută şi la mijloc. a mâncat şi ea, iar asta e mereu o mare bucurie.

am început să citesc "În spatele blocului" de Mara Wagner (vă invit să-i citiţi şi blogul, scrie minunat). eu am găsit cartea în format fizic la librăria Eminescu (au şi site), pe alte librării online nu am reuşit să o mai găsesc. e o carte tare faină, sunt la jumătate, dar am îndrăgit-o de la primele pagini. am aşteptat mult să o citesc, era pe un wishlist care se prelungea la infinit, dar cred că şi cărţile, la fel ca şi oamenii, ajung la tine la momentul potrivit. m-a dus înapoi în copilărie, pe când aveam vreo 12-14 ani, în tot acel interval în care eşti încă un copil şi, totuşi, simţi că te îndrepţi spre ceva mai serios, spre un tărâm necunoscut care te sperie şi te atrage în egală măsură. fermecătoare momente în carte, emoţii pe care aproape că le uitasem sau nu mi le mai aminteam ca atunci, iar Mara reuşeşte cu o precizie de invidiat să repună în scenă totul, să te facă să simţi că ai din nou vârsta aceea şi nu, nu e obligatoriu să fi crescut în comunism ca să rezonezi cu romanul. o să vă placă, e pur şi simplu fermecătoare.

închei fiindcă se apropie miezul nopţii şi tare-aş vrea să mai strecor puţin netflix până când voi auzi că mă strigă cineva "mama".

Ne-am plimbat, ne-am întors, a fost frumos

De spus înainte de toate că poza e cu o clădire din București. O clădire în care m-aș muta cu ai mei și acum, chiar dacă de-abia am despachetat. Deși poate-poate aș face ferestrele mai mari. Da, clar vreau ferestrele mai mari. După niște tortellini cu ricotta și spanac, sos de iaurt grecesc și usturoi, ne-am retrasfiecare cu munca lui. Am adormit bebele, acum scriu și mă gândesc la lista pe care am făcut-o azi, în mașină, pe drum. Cu tot ce vreau anul ăsta, cu tot ce ține de muncă. E o fărâmă de om. E mare, pentru un an și două luni, dar eu o văd mică-mică. Bebe mic. Și de-asta uneori iese la iveală din mine o mamă care vrea să-și protejeze puiul de orice, cu orice preț. Chiar și de plânsul care o podidește când dă de cimeva care nu-i place. Deși e super prietenoasă, sunt unii oameni care nu îi plac. În general unii bătrâni sau oamenii (bărbații) care nu știu să îi vorbească. Sau poate e ceva legat de chipurile lor. Sigur există o explicație clară, n-am căutat. Mă gândesc că o atrag, ca pe noi, chipurile luminoase, tinere, zâmbitoare.
Spuneam de muncă. Proiecte și proiecțele și tot îmi vin tot felul de noi planuri în minte și trebuie să mă bat singură peste mână ca să nu mai notez nimic până nu le fac pe astea fiindcă pe urmă nu o să mai fac nimic. Și oricum mi se pare că timpul zboară. Dar momentul potrivit e acum. Peste câțiva ani cred că o să mi se pară că acum aveam timp. Și am, vreo 3 ore pe zi în care stau lângă ea, după ce p adorm, e timpul meu în liniște, e foarte, foarte bine. Citesc, cel mai adesea e-book-uri. Acum am recompus raftul de necitite, iar în weekend am făcut cadou 10 cărți, organizând un mic “Blind date with a book” în cadrul unui eveniment despre cu totul altceva. Dar a fost fain.
Am umblat zilele acestea prin SH-uri (și cu ce minuni m-am ales!) și am început două cărți noi (dar vechi, luate din târg cu 1 sau 2 lei): “Corigent la limba română” de Ion Minulescu (așa și-așa) și “Ce e nou în femeie” de Dr. Milcoveanu Șerban, până acum, stranie și interesantă, mai ales ca structură. Multe trimiteri la alte opere din literatură, micro-eseuri, spune subtitlul. Vom vedea.

Visez la o baie cu spumă deși sper să rabd mai mult de 10 minute și să nu mi se maopară că pierd din timpul. Să mă relaxez fără ceas. Și nici nu fac cât aș vrea, cred că mai mult îmi învhipui că sunt tare ocupată. Se anunță weekend plin, sper că fără ploaie.

E aproape 5, cana de ceai e pe sfârșite.
Noapte bună, copii!

jurnal in zigzag, geta bratescu, mansarda, carturesti verona, vaccin

e aproape 1 după-amiaza şi în curând o să ieşim din casă spre vaccin. oricum, drumul e fun, iau marsupi, ajung uşor. apoi un plâns scurt (sărăcuţa, mereu mi-e milă de ea, dar îi trece repede şi uită imediat). am rămas cumva în urmă cu ce mi-aş fi dorit să rămână pe aici în amintire.

luni ne-am dus la cărtureşti verona în mansardă, ea încă dormind, eu, cu vreo patru cărţi după mine, citind. n-a stat mult în marsupi şi s-a trezit aşa că am făcut ture prin mansarda mochetată, ea cu portcard-ul meu în mână, eu cu o carte, făcând pauze din când în când ca să dau pagina. a fost foarte simpatică ieşirea, plus o plimbare lungă pe calea victoriei şi-un flat white to go.

azi we're on a mission aşa că ne plimbăm mai puţin. mi-e sincer cam lene să rezolv chestiuni administrative de când a dat căldura asta, deşi cred că e şi dezobişnuinţa care se instalează rapid în firea omului.

în orice caz, citit "cele mai mici proze" de doina ioanid şi "jurnal în zigzag" de geta brătescu (mai multe note, însemnări, reflecţii). fain tare cel din urmă.

mi-a revenit pofta de citit, ceea ce e foarte, foarte bine. a revenit şi cea de scris, dar nu mă pot organiza prea bine. aseară aveam plan mare de stat până mai târziu, de mâncat îngheţată, de văzut şi ceva pe netflix, de înfrumuseţat şi nişte perdele (chestiuni administrative, cum spuneam). şi numai bine că la opt seara am adormit încercând să o adorm. şi m-am trezit din somnul cel profund abia pe la 22.30 când soţul a vrut să verifice dacă dormim cât de cât omeneşte şi nu riscă vreuna să cadă din pat. îngheţată n-aveam, de cusut perdele nu mai putea fi vorba. puţin netflix şi înapoi la culcare. deci cam aşa cu scrisul.

şi acum vă las fiindcă deşi îmi este teribil de lene să mă organizez şi să ne punem în mişcare, ştiu că odată ieşite la aer o să ne scuturăm de moleşeală.

p.s. nu ştiu dacă să revin pe fb sau nu. de pe instagram lipsesc evenimentele, lipseşte doza de cultură, dar lipsesc şi ştirile rele şi conflictele sharuite infinit, a la fb. deci? to fb or not to fb?

dimanche

foarte, foarte somn şi e de-abia 22.00. azi am fost la muzeul de artă recentă pentru a doua oară. prima oară am mers la doar câteva zile de la deschidere şi era destul de bebeluş unfriendly. azi, au contraire, ne-au zis vreo doi inşi că e voie cu căruciorul în lift (data trecută it was a big no-no şi ni se trântise un "sorry", exact aşa, pe englezeşte. contemporan, modern). şi foarte mult plimbat pe străduţele din jur. la muzeu tolici, codruţa cernea, mircea roman, bârlădeanu & co. în expoziţia temporară: pallady (îmi place tare mult mai ales de când i-am citit corespondenţa), aman, tonitza, marcel iancu, jules perahim (descoperire recentă la Suţu şi îndrăgostitu-m-am) şi nu mai ştiu fiindcă somn şi fiindcă oricum se învârtea bebelina cu mine cu tot.

nişte pizza la fabrica (that pizza is getting worse, îmi pare rău s-o zic faţă de un loc drag), apoi ţuşti prin parcul Carol până acasă. ah, dar şi dimineaţă în târg de unde am luat nina cassian şi marin sorescu şi căpşune proaspete şi delicioase. uitasem tocmai de dimineaţa perfectă. la întoarcere am luat aşa uşor un mic colţ de trotuar cu un cauciuc (cauciucurile noi, de vară, ieeei), dar am fost surprinzător de calmă şi mi-am amintit de exemplele concrete dintre rudele care şi după zece ani de condus mai zboară câte-o oglindă. nu zic că-i bine şi că să faceţi ca mine sau ca ei, zic doar că am fost calmă şi nu mi s-a mai părut c-am făcut cine ştie ce năzbâtie în trafic. mai ales ca (încă) începător. mai constat că deşi îmi place să ascult muzică clasică, nu suport, dar nu suport, să o să o ascult când conduc. prefer absolut orice banalităţi şi siropoşenii (ritmate, neapărat ritmate) pe care nu le-aş asculta în mod normal. oare se iteşte la mine celălalt om? că ştiţi că cică unii sunt de nerecunoscut la volan. poate la mine e doar legat de muzică. capăt gusturi muzicale de nerecunoscut.

uau. travka. indiferent.

oare o dată la zece ani se apucă omul să-şi răscolească prin folderele vechi sau prin albumele foto sau prin ce-or mai aduna cetăţenii în ziua de azi? că eu m-am pomenit că asta fac şi descopăr că eram o tipă mişto acum 10 ani (foarte naivă şi timidă şi prostuţă, dar mişto, cu potenţial). îmi place să cred că m-am mai înţelepţit între timp (dar ca sfat de la marele înţelept care este să ştiţi că fiecare vârstă vine cu setul ei de greşeli deci nu vă faceţi griji că aveţi de unde).

voiam doar să vă spun că reascult travka, s-a nimerit piesa "indiferent", a fost marea mea iubire, ascultam pe fereastra din cămin la trei dimineaţa şi încă sună ATÂT de bine. deci, na, de unde rezultă că eram o tipă mişto. :))

acum ca om matur am nevoie de o tastatură megasilenţioasă căci bebelina are urechi fine şi acuş mă strigă de la ascultările mele nocturne.

vă las piesa, n-am mai pus aici o piesă din mezozoic, sper să vă plac.

scriam mai mişto acum zece ani, am mai zis? m-am robotizat cu timpul şi cu munca. dar îmi revin, staţi pe-aproape.

mnar, galeria de artă europeană

azi am fost la mnar, la galeria de artă europeană. marile şcoli de artă europeană, prezentate în splendidele galerii din palatul regal. recomand! rodin, el greco, signac, monet şi mulţi alţii. el greco printre cei mai faini, rodin văzut şi-n paris, întotdeauna răpitor. a mers bebelina de-a ameţit. la un moment dat, spre final, pe la şcoala franceză, obosise aşa că se oprea, se aşeza în fund, apoi voia să se întinda cu totul. în schimb mâţâia dacă o luam în braţe căci îi trecea subit oboseala. fain, fain, fain. faină experienţă. ea a văzut într-un an şi o lună multe expoziţii şi multe muzee şi o să tot vadă. evident că nu o ducem special, dar am avut noroc de un bebeluş cuminte care cască ochii mari la picturile renascentiste şi pare că înţelege ce-i cu arta. aham. oricum, ceva-ceva experienţă de un fel sunt sigură că se adună în căpşorul ală mic şi fierbinte. cumpărat aurora liiceanu - prin perdea la două zile după ce mi-am zis să nu mai iau cărţi fiindcă: 1. nu mai am loc. 2: am foarte multe cărţi necitite. 3. mi-e infinit mai uşor cu e-book-urile fiindcă citesc cu ea în braţe când o adorm şi după ce o pun în pat lângă mine. 4. evident, n-a funcţionat.

mi-e dor să scriu recenzii, dar ştiu că practic n-am timp şi mi-ar fi greu să mă concentrez la aşa ceva. că mănâncă şi alea timp, câteva ore bune per carte. nu-mi place centrul Bucureştiului care îmi plăcea într-o vreme (strada benjamin franklin şi cea din spatele ateneului - e mult mai mişto iarna când nu e nimeni). acum au apărut tot felul de ciuperci care stau la soare şi ocupă trotuarul de parcă au dispărut toate terasele din Bucureşti. nu ştiu de ce mă deranjează atâta, mi se pare că unii ocupă loc la masă doar ca să pozeze în loc să se relaxeze şi să bea o bere cinstită la o terasă no name. nu, tre' să fie în buricul buricului, în mijlocul trotuarului, îmbrăcaţi de poză pentru instagram. nu mai pot, după 30 de ani, să mai rabd, ce să fac.

mâine dimineaţă purcedem la drum, avem planuri măreţe de plimbare, la dus conduc eu (prefer să conduc când e mai liber şi când e de plimbare). că pe urmă se instalează jungla în oraş şi ies maimuţele cu volanul în mâini. în rest, să conduci e mişto. ar fi şi mai mişto dacă ar fi doar trei maşini pe stradă, trotuare libere, parcări civilizate. mneah. şi să ştiţi că parcarea aia subterană de la unirea chiar stă goală. deci mai au dreptate şi ăştia când zic că oamenii chiar nu vor să parcheze şi să plătească. dar n-au dreptate când nu dau amenzi. câte amenzi aş da eu. of, of.

am recitit şi parcă sunt o poamă acră. să ştiţi că nu (prea) sunt. poate doar cu somnul fragmentat, poate de-asta. îmi pică ochii-n gură acum când vă scriu şi e de-abia zece.

abia aştept să dorm, să visez frumos şi să se facă mâine dimineaţă, să ies să iau ceva pentru micul dejun, să bem cafeaua fierbinte şi să ieşim la plimbare.

ahh, later edit. am stat şi-am recitit câteva postări mai vechi. mi-am analizat zilele astea viaţa. ce-am făcut, unde sunt, ce vreau să fac. îmi vine să citesc din ctc (haha, n-am mai ascultat de un milion de ani). şi sunt mulţumită. chiar sunt mulţumită. am trecut şi azi pe la humanitas kretzulescu. cele două cărţi ale mele erau acolo. le-am mângâiat cotoarele. nu sunt nebună, m-am bucurat un pic. apoi am plecat cu aurora liiceanu.

am uitat ce zi era azi

mi-am dat seama că e o idee foarte, foarte bună să scriu aici, să am un fel de jurnal al plimbărilor mele cu ea prin parc, pe străzi, să povestim câte şi mai câte. să-mi amintesc, să-i amintesc, să-i arăt, când o mai creşte, cum era şi ce făcea. azi, de exemplu, am fost în Tineretului. aici, iertat să-mi fie, dar altă floră şi faună decât în Carol. şi nu ştiu ce avea, dar a mers cu o mână ridicată tot drumul, ca un fel de "tot înainte, mami, tot înainte!" (ea fiind în cărucior), iar la întoarcere la fel, doar că mai schimba mâinile, probabil dreapta îi amorţise. ne-am plimbat, ea a mers şi pe picioarele ei, am urcat trepte, am admirat privelişti, dar cel mai mult ne-am ferit de biciclişti, de şanţuri (se schimbă bordurile în TOT parcul în condiţiile în care aleile sunt pline de gropi, crăpate şi denivelate - e o distracţie să plimbi bebele în căruţ). multă lume, copaci puţini. mulţumim, dar rămânem peste drum, în mult iubitul Carol pe care acum îl îndrăgesc de zece ori mai mult. acolo ne-am petrecut anul trecut primele dimineţi de primăvară, eu cu podcastul mame în urechi, ea dormind în cărucior. acum cu greu se mai doarme pe afară, doar să fie obosită-obosită. în rest, acasă, în linişte, la orele noastre fixe.
în rest, dimineaţă ne-am înseninat puţin garderoba şi ne-am pregătit de primăvară-vară. a fost duminică, dar cumva, cu tot parcul plin şi cu toate maşinile pe stradă, parcă s-a simţit un fel de marţi. tot dimineţile sunt preferatele mele.
am început să ascult din nou muzică. ştiu cum sună asta, dar am avut o perioadă lungă (de aproape un an) în care nu mai făceam asta, îmi ieşise din obişnuinţă. păcat, dar se întâmplă. şi acum o savurez şi mai mult, nu cred să mai am vreodată timp de scotocit-scormonit cu orele şi nici nu-mi mai doresc asta căci, deh, alte priorităţi şi alte bucurii, dar e tare plăcut să ştiu că e din nou colţişorul acesta, adesea nocturn şi muzical.
recitesc marguerite duras - amantul. nu-mi amintesc nimic, cred că prin facultate am citit cartea, dar ce era în facultate cu greu se putea numi citit. nu cred că-mi place, ca stil îmi aminteşte un pic de patti smith, sigur că e altceva. foarte interesant ca structură, dar e ceva acolo care mă oboseşte cumplit. o fi doar o nesincronizare, dar nu cred, căci poftă de citit am. deci o fi duras.
şi cu asta închei şi încă vă aştept cu un prim comentariu.
să ştiţi că-mi era tare dor să scriu şi cred că nici nu ştiam.
şi e tare-tare-tare bine să scriu aici din nou.


şi, cu alte cuvinte, adică tot cu cele de ieri: noapte bună, copii!

azi, bucurie mare

azi, bucurie mare. printre altele, mi-am găsit cărţile la humanitas kretzulescu. amândouă. eram cu pitica în braţe, abia trezită din somn. m-am simţit un pic mai scriitoare, se poate (?!). m-am bucurat, e drept, m-am bucurat să fiu acolo, pe raftul de literatură română, tocmai acolo unde nu credeam c-ajung. şi-mi tot amintesc cum eu sunt de-abia la început, dar că trebuie să scriu şi să scriu şi să scriu. aşa că, iată, să revin pe blog nu a fost o idee chiar rea, observ şi că au crescut vizualizările deci mai există câţiva cititori pe aici. azi a fost o zi cu soare, cu plimbat bebelina între noi (merge singură acum), cu expoziţie, cu Brauner, Corneliu Baba, Jules Perahim (îl iubesc!), Tonitza, Ciucurencu şi mulţi alţii. apoi prânz într-un loc nu neapărat preferat, dar cu mâncare întotdeauna bună, deci cumva preferat, apoi dulce la Camera din faţă unde am prins în sfârşit loc, apoi într-un final după mult mers pe jos am ajuns şi la kretzulescu unde am văzut minunea. amuzant a fost că erau atât de înghesuite cărţile încât n-am putut să extrag niciunul dintre exemplare. aşa de tare le-am mai înghesuit doar eu în biblioteca de acasă pentru ca ea să nu le mai scoată de pe raft şi să le mai roadă (a ronţăit cu succes două exemplare din Eminescu, al doilea luat ca să-l înlocuiască pe primul, n-a sfârşit nici acela cu bine).
cam atât despre azi fiindcă a fost frumoasă. ieri am cumpărat un volum de elena vlădăreanu. bani. muncă. timp liber. oare am scris? cum uit!!! minunată carte, frumoasă îndrăzneală.


noapte bună, copii!

grădina de sticlă. tatiana ţîbuleac

cioburile. am terminat de citit "grădina de sticlă". trăiesc încă acolo, în carte, printre cioburile scriiturii. ce scriitură şi ce scriitoare. nu se aseamănă nici cu adameşteanu, nici cu m. cărtărescu. şi e acolo, sus, deasupra lor, venind dintr-o altă lume, din toate lumile. să poţi să scrii aşa. şi ea e atât de senină. un înger. un scriitor adevărat. de unde vin visele, de unde vin, mai ales, visele despre care ştim că sunt adevărate - lumi ascunse luminii din timpul zilei, dar lumi care colcăie la suprafaţa pleoapelor şi care zgârie sub piele să iasă afară, să ne tragă spre ele definitiv? sunt trează şi, totuşi, dorm. îmi duc existenţa cu urme de somn fragmentat. cu ce fel de somn să compari somnul fragmentat? nu ştii cum te schimbă, ce jocuri ale minţii îţi lasă în dar la miezul nopţii, nu ştii dacă eşti tot tu dimineaţă şi, cum se va vedea după mai multe capitole, surpriză, nu mai eşti tot tu, deşi tu trăieşti cu impresia că eşti acelaşi. somnul e o vrajă, trebuie să-l dormi ca să nu te păcălească, să nu-ţi dea drumul în lumea viselor pline de drumuri întortocheate şi case cu multe camere în care te pierzi, camere în care n-ai fost niciodată şi pe care le recunoşti.

da, am vrut un pic să mă joc cu textul, să mai trag puţin de influenţa unei cărţi extraordinare. grea, dureroasă, tăioasă, un ciob de sticlă într-o grădină de sticle, oh, îţi vine să spui, oh, copilul meu, te voi strânge în braţe întotdeauna, te voi iubi mereu, te voi proteja cât voi putea, pentru totdeauna. vrei să-i protejezi pe toţi. să-i iei pe toţi de mână. toţi sunt copii. de ce lumea aşa cum e. şi uite că, totuşi, este. şi dumnezeul care apară şi de care ne agăţăm şi care nu îi apără pe toţi? sau oamenii nu ştiu să se apere unii de alţii. lupi şi alţi lupi. oh, şi tot aici mă duc, tot spre carte, ce carte! câte lecţii, câte cuvinte, câte fraze de purtat pentru totdeauna cu tine, câte momente în care ai fi vrut să plângi şi n-ai plâns, doar ai mărit ochii şi ai ciulit urechile şi-ai recitit şi-ai încercat să memorezi şi deşi ţi-a fost prea lene să notezi (sau frică), ţi-ai promis să reciteşti, să extragi lecţiile, secretele.

a şasea carte citită anul ăsta. recuperez intens după ianuarie-februarie în care nu am citit nimic. am început şi "Disco Titanic". mă aştept la lucruri bune. dar tot "Noapte bună, copii" rămâne printre preferate. oh, şi-am citit si The Immortalists. cu greu m-am îndurat să-i dau două steluţe, cumva simţeam că fac un rău, dar parcă mai rău făceam dăcă-i dădeam trei.

în rest, mai nimic. dimineaţă băut o cafea decofeinizată (mare mirare) la o minipizzerie de cartier cu aere de centru şi cu pizza foarte, foarte bună. am mâncat o felie şi am citit câteva pagini din jurnalul lui m.c. în timp ce mi-am băut minicafeluţa (nu suport minicafeluţele).

şi acum somn binemeritat după atâta lectură.

noapte bună, copii!

şi nici măcar nu-i despre cafea

sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la mine. şi, în acelaşi timp, sunt foarte multe lucruri pe care mi le doresc de la alţii. şi uit constant că e greu (spre imposibil) să-i schimb pe ceilalţi. ştiu, nici măcar nu ar trebui să-mi propun asta. dar tot îmi bâzâie-n cap dorinţa aprinsă de a le zice, mai pe româneşte, vreo două, vreo zece sau vreo două sute nouă, în funcţie de cât consider că ar avea fiecare nevoie. mi-e teamă de oamenii care cred că au doar ei dreptate, de cei care îmbrăţişează certitudinile până în pânzele albe, de cei care cred că ştiu cum se împarte lumea şi că le-au dibuit pe toate (mai ales dacă sunt deja trecuţi de-o vârstă). şi-acum le-aş spune vreo zece celor care mută nişte table de colo-colo la zece şi un sfert duminică seara. dar, ce să-i faci, veaţă de cartier, tre' să te obişnuieşti şi cu asta. or eu nu vreau să mă obişnuiesc cu multe. vreau mult, mult mai mult de la mine. şi chiar dacă adesea mă simt obosită şi îmi dau seama de tiparele mai vechi de gândire care mă ţin pe loc (nu de toate căci atunci aş fi şi eu unul dintre oamenii ăia care le-au desluşit pe toate), îmi dau seama şi de lucrurile pe care le-am depăşit, eliminat sau cucerit.[târşâitul de table continuă].

mi-e tare dor de-un mers la teatru sau de-un film văzut la cinema. aştept să mai crească bebelina şi să mergem împreună. abia aştept în vreme ce timpul de acum e perfect.  vrei să crească şi-n acelaşi timp vrei să fie bebeluş tot timpul.

vreau să văd green book, dar pentru că nici măcar n-am apucat să văd trailerul, ci doar am citit peste tot despre film, chiar vreau să văd green book? mi-e să nu fie ca acele cărţi, mereu aceleaşi, pe care editurile le trimit unor influensări în acelaşi timp şi-atunci vezi cartea peste tot când, de fapt, doar vreo 5% o citesc, restul doar o postează.

[tocmai au trântit nişte ţevi]. mereu mă gândesc că într-o ţară civilizată cineva, undeva, aproape de tot de făptaşi ar da un telefon şi făptaşii ar primi o amendă. am început să citesc The Immortalists după ce am terminat, tot azi, Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (foarte bună carte).

cred că încerc, din nou, să fac zece lucruri în acelaşi timp şi risc să nu-mi iasă nici unul. dacă ar fi să fiu totuşi mai sinceră cu mine şi mai concretă, sunt vreo trei. dar două dintre ele sigur trebuie să iasă. unul ar fi scrisul, or asta e o călătorie lungă (sănătoasă şi voioasă să fiu şi să scriu până la 100 de ani - da, nu strică astfel de încurajări niciodată, credeţi-mă şi încercaţi-le şi voi).

e tare straniu să revin aici, să scriu, să mă adresez neantului (deşi sper că mai există pe acolo cititori rătăciţi, oameni care încă îşi amintesc de bloguri).

ascult o piesă de steve reich în care sunt şi sirene de ambulanţă. şi în acelaşi timp se aud şi pe stradă fiindcă locuim aproape de un spital.

ceea ce voiam să spun mai sus e că am făcut lucruri un picuţ mai măreţe decât în anii trecuţi şi mi-am dat seama că vreau mult mai mult de la mine şi că pot face mult mai mult. aşa că mi-am stabilit nişte obiective destul de înăltuţe (ştiu, m-au atacat diminutivele).

creierul meu a luat o pauză binemeritată de câteva luni de zile de la ştiri şi păreri şi incendii fără foc. şi e bine să stai măcar puţin în bulă, cu condiţia să votezi cu cine trebuie.

între timp, mă gândesc că trece şi luna martie şi eu tot n-am curaj să trimit un manuscris. pe de o parte, îmi imaginez că nu am nimic de pierdut, dar în acelaşi timp mă oftic şi că nu sunt suficient de obiectivă. nu cred că un scriitor real nu se îndoieşte de ceea ce scrie. iubeşti şi deteşti ceea ce ai scris în egală măsură. azi îţi place, mâine, nu. şi sănătos e să-ţi doreşti mai mult de la tine, întotdeauna mai mult. să scrii mai bine, să poţi mai mult.

cam atât, m-am încălzit de la atâta scris şi vreau să revin la The Immortalists. şi dacă sunteţi pe aici (whoever you are, whoever you are), lăsaţi în scris un hello. :)

a, da. am revenit aici ca să-mi hrănesc din nou creierul cu scrisul şi să-i reamintesc cum să tasteze repede şi să scrie un picuţ mai bine, un picuţ mai pe româneşte, un picuţ mai a la polirom.