nuştiuştiuşieu?

a început festivalul enescu. locuiesc la doi paşi de ateneu. în toamna trecută şi-n primăvară mi-am umplut inima cu cele mai frumoase concerte de muzică clasică. puţine lucruri reuşesc să întreacă astăzi măreţia unei orchestre sau a unei viori bine strunite. şi, cu siguranţă, şi mai puţine lucruri reuşesc să mă facă să zâmbesc fără întrerupere. sunt poate singurele momente în care gândurile nu mai au forţă şi inima îmi aduce acel zâmbet pe chip. şi-l păstrez acolo o oră, două şi retrăiesc mai apoi fiecare secundă. în sala mare a ateneului aerul este întotdeauna parfumat. îmi place să-mi imaginez cum toţi oamenii aceia care îşi îngrijesc ţinutele cu smerenie au acasă biblioteci uriaşe. sunt doctori, profesori, iubitori de frumos. sunt oameni care au prins cândva ultimele rămăşiţe ale Bucureştiului interbelic. şi doar pe ei îi mai iubesc, privindu-i.

se redeschide şi stagiunea tnb. întotdeauna mi-a plăcut ideea de a dărui cuiva ceea ce simt atunci când merg la teatru. pot să ofer însă mult prea puţin atunci când povestesc cum a fost. din trecut mi-a rămas prea puţin. au rămas emoţiile în faţa marilor actori. a rămas strângerea de inimă la gândul că într-o zi îi vom pierde şi că nu-i apreciem pe cât de mult ar trebui. simt că nu am zile să ascult toate piesele de teatru de aici, dar ştiu că ordinea pe care încerc să o capăt mă va ajuta într-o bună zi să scap de sentimentul neputinţei.

v-aş spune despre cât de important este să ne regăsim liniştea, dar nu am nicio credibilitate când eu însămi jonglez cu fericirea şi cu viaţa ca şi cum nu le-aş datora nimănui.