How I forgot to love poetry

Doamna cea rea ne servea poezia în cantităţi uriaşe. Bucăţi mari, colorate, triste, pătate, răsucite, toate aşezate pe acelaşi platou. Uneori, când venea spre noi, se împiedica aşa că poeziile se amestecau şi mai mult, bieţii autori abia mai reuşeau să se agaţe de marginile alunecoase ale uriaşei farfurii. Când ajungea in dreptul nostru, ne spunea cu o voce monotonă şi rece, mereu aceeaşi: "Hai, gura maaaare!" şi ne turna pe gât câte o tavă plină de poezie. În stomacul nostru începea lupta. Prăjitura mâncată de dimineaţă nu ştia ce se întâmplă aşa că începea să se certe cu Whitman, Browning, chiar şi cu bietul Poe. Ei ridicau din umeri şi se uitau neajutoraţi către creaţiile lor care se luptau cu frişca şi cu nişte bomboane cu ciocolată. După câteva minute, poeziile se retrăgeau tăcute şi lingându-şi rănile. Pierduseră bătălia. Când doamna cea rea ne întreba ce s-a întâmplat cu corbul lui Poe, nu am reuşit să scoatem niciodată mai mult decât un croncănit slab. Ciocolata ni s-a părut întotdeauna mai dulce.