O să fie soare în curând

Colegelor mele care îmi citesc blogul din când în când: Danei cu care am stat ore în şir la poveşti (vom continua şi la anul, zâmbind), Alexandrei care la 2 dimineaţa mi-a spus că aşteaptă să postez, Dianei care într-o noapte nu a dormit din cauza unui post citit aici, lui Sylvie pentru că e un model demn de urmat, lui Suki pentru că nu trebuie să se dea bătută şi tuturor celor pe care îi aşteaptă în curând un hop peste care vor trece cu siguranţă, dar care, pentru moment, le taie tot elanul şi nu îi lasă să doarmă noaptea. Fruntea sus, trecem noi şi peste asta!

O să fie soare în curând, nu înţeleg de ce mai plouă. Din cauza asta nu-mi place primăvara. Mereu plouă de ziua mea. O să fie soare, vor înflori teii, se vor ivi după colţ tonetele de îngheţată, oamenii se vor topi în tramvaie, iar noi ne vom îndrepta zâmbind spre Cinematecă. A trecut şi asta, vezi? Toate trec. Cum de uităm însă de fiecare dată că suntem mai puternici decât credem? De ce avem tendinţa de a renunţa înainte de bătălie? Eu sunt inconştientă în cea mai mare parte a timpului şi mi se pare că sunt şi leneşă, dar poate e doar ritmul meu mai încetinit. Să nu uit însă de noi. Ne vom uita apoi cum trec norii, unul câte unul. Vom citi în sfârşit Lolita pentru că vrem, nu pentru că trebuie. O să ne uităm la toţi oamenii care vor trece pe lângă noi şi poate o să îi salutăm, deşi nu îi cunoaştem. O să avem tot timpul o carte la noi şi o să zâmbim atât de mult! A trecut şi asta, vezi? Aşa cum au trecut şi alte lucruri, care poate înainte păreau la fel de înfricoşătoare. Înainte de ultima probă a bacalaureatului, mi se făcuse frică. Eram convinsă că nu o să trec de proba de istorie, că nu am învăţat suficient, că nu mai ştiu nimic. Am avut însă noroc. Istoria nu mi-a plăcut niciodată, dar am luat 9,80. Nu a fost îngâmfare şi nu este nici acum. Nu au fost nici măcar prea multe cunoştinţe. A fost pur şi simplu noroc şi cu siguranţă şi ajutorul divin pe care acum simt că nu îl mai merit la fel de mult, dar îl cerşesc în continuare. Şi atât. Credeam că am obosit să tot spun că o să fie bine, dar m-am înşelat. Atâta vreme cât voi mai fi în stare de optimism (poate uneori prostesc şi nefondat), o să îl împart cu ceilalţi. Altfel, m-ar înghiţi şi pe mine marea de feţe triste pe care le întâlnesc în fiecare zi când ies din casă.
Totul este minunat, trebuie doar să credem.