e marti si e cat se poate de straniu

e marti dupa-amiaza. miroase a ghimbir, a scortisoara si a nucsoara. nu sunt acasa. nu sunt in redactie. e ceva straniu in toata aceasta dupa-amiaza. dar miroase atat de frumos. rasuna un pian. incet, linistitor. gonzales-gogol. ma intreb de ce ne indragostim si daca ne mai indragostim. ne indragostim de linistea pe care ne-o ofera iubirea? de un astfel de moment din zi? ne indragostim de propria singuratate? de un concert de muzica clasica? de promisiunea ca vom face, de maine, alte lucruri? ne indragostim oare si de o viata pe care ne-o dorim si ne-o imaginam la nesfarsit? de carti pe care inca nu le-am citit? de oameni pe care inca nu i-am cunoscut?


ne indragostim uneori si de trecut?

e marti si e cat se poate de straniu ca sunt aici. ca brusc, dupa un an si jumatate in care in fiecare marti scriam pe fuga un ultim articol sau trimiteam un ultim e-mail, traiesc o altfel de dupa-amiaza. e un moment linistitor si savuros, ca tacerea dintre doua acte ale unei compozitii clasice. sau ca pauza pe care o iei intre doua sorbituri din ceaiul preferat. incerc sa adun totul de aici. lumina care intra pe fereastra. muzica. siguranta. increderea. amintirile.