you tell me how. minus 45 de grade

cum de nu renunţăm uneori la oameni? înseamnă oare că cei la care nu vrem să renunţăm sunt cei la care ţinem cu adevărat? sau sunt ei doar fantomele unui trecut de care nu reuşim să ne desprindem, în realitate, niciodată?

rău. un rău fizic, o amintire a perioadei în care cuvintele "leonin" şi "leoniană" împleteau visul cu realitatea. nu există nicăieri o bătaie pe umăr din partea unui prieten care să te asigure că vei putea să trăieşti cu deciziile pe care le iei. nu este nimeni care să te demonteze, care să îţi deseneze o hartă a inimii şi care să îţi arate că, în realitate, eşti un om puternic şi că vei trece peste tot, orice ar fi. poate este credinţa, dar ce te faci când nu o ai? începi să crezi de luni până marţi şi te răzgândeşti vineri după ce hopul a fost trecut? cum iei o decizie după ce ţi-ai răscolit deja viaţa în doar câteva luni de zile? şi cum să mai îndrăzneşti să speri atunci când ştii că nu există o ordine a lucrurilor, ci doar întâmplări ironice, ca nişte palme destul de usturătoare pe care crezi că nu le meriţi?

se umplu lunile cu de toate. se umplu zilele cu semnături, cu telefoane, cu oameni, cu multe sticle, pahare, dureri de cap, răceli, pastile, nopţi nedormite, griji, cărţi necitite, duşuri târzii, cafele reci, frici, fum, frig. şi nu ştii ce să faci, începi să te bazezi pe lucruri prosteşti ca atunci când erai mic şi îţi spuneai:

dacă trec două dacii roşii în trei minute, înseamnă că mă place.