dimineţile astea-s toate pe fugă

dimineţile astea-s toate pe fugă, cu staţii de metrou în întârziere, cu semafoare care nu se schimbă niciodată, cu treceri de pieton înşelătoare, cu nori care dispar când crezi că o să plouă, cu ceai, cu cafea, cu ceai, cu multă cafea, oh, cu frici, cu multe frici, cu staţia de metrou iancului, cu cerşetori, cu foi scrise cu pix negru şi împachetate cu grijă, cu 23 de apeluri nepreluate, aşa arată dimineţile astea cu scări de bloc pustii şi cu vecini iscoditori, cu alte frici înainte de paharul de vin, cu promisiuni deşarte şi nepromisiuni în care crezi, cu pauze inexistente pe care ţi le imaginezi, cu multe frici, doar sunt dimineţi care se prelungesc până dincolo de prânz, cu frică de oameni, cu cea mai mare frică de oameni, chiar şi până de oameni mărunţi care nu-ţi pot face niciodată rău, dar care te pot răni atunci când îşi încalcă o promisiune simplă făcută la telefon şi tu te sperii şi parcă n-ai mai vrea să te-ntâlneşti cu persoana respectivă faţă în faţă doar ca să-ţi spună că în ziua de azi promisiunile nu există şi că doar oameni suntem, nu? dimineţile astea-s toate pe fugă, alarmele sună alandala şi în fiecare dimineaţă oprim câte trei alarme, doar inima continuă să mai bată până spre prânz, atunci când ştie că mai e puţin şi se face seară şi poate, doar poate, va reuşi să se ascundă puţin în semi-întuneric, lângă un perete cu grafitti şi în faţa a cincizeci de oameni la fel de semi-fericiţi că e semi-întuneric.