ce ne spunem cand nu ne iubim

am mers cu o fantoma pana in piata victoriei, dar te-am lasat acolo, pe peron. si ultimele amintiri le-am lasat in fata usii lui, inainte sa sun la interfon. parca nici n-a fost vreun inceput, asa de fara de limite pare tot timpul asta. te-am strans puternic in brate abia acum cand parca m-am temut ca ai putea pleca. but worry is a misuse of imagination.

nu stiu ce ne spunem cand nu ne iubim, dar descopar zi de zi ce lucruri minunate ne putem spune atunci cand incepem sa tinem la cel de langa noi. nu stiu cum au ajuns doua periute sa locuiasca in acelasi pahar, dar au ajuns si par sa nu apartina niciun timp in afara de prezent. dar ele, acolo, acumuleaza dimineti, le numara pe cele pe care le uit, le numara pe cele in care luam amandoi micul dejun (si par deja atat de multe), tin minte fiecare dimineata in care nu vrem sa ne trezim.

imi place prezentul asta in care ma trezesc si in care m-am trezit atunci cand am renuntat sa ma gandesc la trecut sau la viitor. imi place cum tai lucruri esentiale de pe o lista care ma face sa devin un mine care la inceputul anului parea mult prea indepartat. imi place echilibrul asta care vine de la mine, dar pe care ti-l datorez si tie. imi place ca pana acum nu am scris despre tine. si-mi place cum totul s-a rasturnat in bine, in mult bine si-mi place cum ma apropii de tot, poate chiar si de un Dumnezeu caruia am simtit ca trebuie sa ii multumesc din nou.

se spune ca daca nu te rogi cand e soare, degeaba te rogi cand e furtuna. nu ma rog acum, e soare, ci multumesc doar unei stari, unei forte pe care o recunosc in mine, dar si unei prezente exterioare, poate unei esente care da sens lucrurilor, care ne face sa ne reasezam intreaga structura atunci cand dezordinea din noi ne impiedica sa mai mergem drept.

imi place ca citesc si imi place ca citesti. imi place ca uneori dimineata citim impreuna. si-mi place cum stiu ca postul asta il datoram blogului si ca e suficient si ca acum ma pot intoarce la a nu mai scrie despre tine pentru ca existam in real si nu aici.

sunt lucruri bune in fiecare zi

imi savurez, zilele acestea, pana si obligatia de a face anumite lucruri administrative. astfel de drumuri s-au transformat intr-o placere, in satisfactia pura de a FACE lucruri. simt trotuarul sub talpile mele, il simt cenusiu si gri si trist si nu-l mai privesc. am Borges in geanta si-l stiu acolo, cuminte, si parca-mi incalzeste inima sau mainile atunci cand imi caut cheile si stiu ca-s la numai cativa centimetri de aceste pagini. in fiecare zi exista ceva bun si caut bunul acela, il caut cu inima deschisa, atata alinare de mult n-am mai simtit si parca au trecut secole de cand am spus ultima oara ca sunt fericita.

imi lipseste ceaiul acum, si trebuie sa fie si acesta pe lista lucrurilor care fac ziua mai buna, doar un pic mai buna. pana si gandul la emil brumaru imi face ziua mai frumoasa, doar prin faptul ca exista si va exista. si tot asa, dupa cum spuneam, fiecare zi are ceva bun in ea si bine-ar fi sa ne afundam cu totul in acest sentiment plin al recunostintei fata de oricine, oricine-o fi EL.

iarna vine

cu un soi de amintiri pe care nu ai apucat sa le impachetezi bine sezonul trecut. ca si cum te transformi din nou in aceasta decembrie doar pentru ca metamorfozei de anul trecut i-a fost pusa ca stavila o fericire neasteptata, neinteleasa, dar cat se poate de reala. martie, aprilie, mai, iunie (aici ai inteles cine esti), iulie, august, septembrie, octombrie (aici a inceput prezentul), noiembrie, decembrie.

doar nefericirea te-a facut pana acum (sau drumul ingust sau neintelegerea tuturor lucrurilor) sa mergi mai departe cate patru zile la rand cu doar cateva cesti de ceai. dar stii ce inseamna dezechilibrul asta si unde poate duce si stii ca fericirii ii trebuie si mancare fizica, nu doar spirituala. sau ajung oare numai prietenii, el, cafeaua, ceaiul verde si toate restaurantele si toate cafenelele si toate pub-urile pe care le-au inventat parca pentru noi, atat de multe si diverse, cat sa ne tina aici si sa ne amane plecarea?

dar noi vom pleca, nu-i asa, mai impachetam azi cate un tricou, ne amagim cumparand de la angst si recitim lectia despre pozitia verbului in limba germana. si ne reamintim ca nu trebuie sa ne afisam sentimentele zilnic si ca uneori parca nici nu ne-am aminti unul de celalalt si ce bine e asa, invatand sa vorbim prin nesemne.

mai e doar punctul asta, nu, mai sunt doar doua, pe care vrei sa faci un semn ca le-ai indeplinit. cere ajutor aici, in paginileasteapunctnesfarsitdesprijin si scapa de toate obiceiurile rele. trei randunele isi luau la nesfarsit zborul de pe un brat.

fast, before I forget

the days, the smell of oranges on my hands, me, the 58-57 still, the peace, the anger sometimes, raising your voice at those you love, home, one, two, three, all those books, tea supplies, warmth, the stuff we forgot, the we, the you, all of you, the wine, the chocolate, the smell of oranges on my hands, forgotten dresses, forgotten promises to myself, the 57, the peace, the foods, the road, all that driving, the wine, the cigarette smoke, the lights, the city, the night, all those people, the faces, the words, what I said, how you reacted, the sleep, the dust, the cold, the books, the smell of oranges on my hands. how present smells.

altceva nici nu-ti trebuie

imi spun mereu ca prea putine lucruri merita, e doar o stare si-o sa treaca, dar uite, se intorc durerile de cap, iar el vine, din bucatarie, cu o pastila in mana, pentru tine. ii descifrezi cu greul numele plin de x si f si ii spui ca iei doar anumite pastile si numai atunci cand se invarte lumea cu tine. trec toate si toti au dreptate. nimic nu se misca daca nu tu misti lucrurile, daca nu te zbati putin, daca nu iesi din cochilia ta in care nu-ti mai este neaparat bine, dar in care te-ai obisnuit sa stai pentru ca temperatura e mereu aceeasi. nu suntem cu totii la fel?

aproape ca nu inteleg nimic in vreme ce inteleg mult prea mult si as vrea sa mi se dea voie sa stau in compania oamenilor fara sa fiu nevoita sa ii aud si fara sa fiu nevoita sa le raspund. numai pentru o perioada, cat sa-mi treaca.

deciziile astea pe care le iei zi de zi (in realitate e doar o lupta continua) aproape ca nu duc nicarieri, dar nu renunti. iti pierzi increderea in unii si altii, si-ti raman ceilalti la care nici nu te asteptai. si, ce minunat, sa-i ai pe toti aproape.

sunt recunoscatoare, in definitiv, doar la rastimpuri aud in mine urlete de lup si navalesc porniri de a musca din oameni. e o violenta pe care o ascundem adesea, dar pe care e bine sa o constientizam si sa o eliberam in doze mici sub forma de cuvinte "mazgalite".

si-atat. n-am scris aici despre cele mai importante lucruri ale unui an care se apropie de sfarsit. le trecem pe toate cu bine, nu? dar le trecem fara sa ne mai gandim, fara sa ne oprim, fara sa vorbim.

printre degete, dacă nu eşti atent

gândurile astea se adună aici ca într-un borcan din care rareori le mai scoţi să te uiţi la ele. mai ales că la cele ajunse deja pe fund o să-ţi fie şi mai greu să ajungi. adică să le mai înţelegi, să le mai simţi, să le intuieşti mirosul şi să le ghiceşti substratul. şi, cu siguranţă, aşa e cel mai bine.

puţină melancolie se adună acolo unde te-ai aştepta mai puţin. într-un colţ de inimă pe care îl păstrezi de rezervă sau care poate e deja o parte din ceea ce ai devenit. sau poate e de la vodka, poate sunt doar rămăşiţele unei atitudini de care încerci să te dezbari.

oricum, îţi scapă multe, printre degete, dacă nu eşti atent.

să nu ne împiedicăm de lucrurile mici

încerc să las cât mai puţine lucruri să mă influenţeze. asta pentru că am citit despre cum te pot influenţa nenumărate lucruri. în rău sau în bine. ştiu că este important să acţionez într-un anumit mod pentru a mă putea bucura de gânduri pozitive care să mă ajute mai departe să acţionez tot spre binele meu. oamenii, mai ales, au aceasta capacitate de a ne influenţa. mi se întâmpla asta acum când încerc să mă obişnuiesc cu un mod complet nou de a gândi. şi revăd în alţii vechile mele tipare la care refuz să mă întorc.

avem prostul obicei de a ni se urî cu binele. ne-am obişnuit cu răul, avem cu toţii acea latură care ne face să vrem să ne fie măcar puţin rău. dar unii trec peste asta şi nu se tem de bine şi nici de fericire. obişnuiam să spun că invidiez fericirea simplă a altora până când mi-am dat seama că nu există aşa ceva, nu există mai multe tipuri de fericire, ci doar una pe care o găseşti în tine şi numai în tine şi care ulterior se reflectă asupra altor aspecte din viaţa ta.

s-au întâmplat atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. şi s-au întâmplat atât de frumos încât am ştiut că sunt pe drumul cel bun. şi va trebui să-l continui. it's all in and about the present, in fact.

uneori dormi. uneori nimeni nu înţelege.

tu să nu-i asculţi. uneori dormi cu fereastra deschisă.

uneori uiţi cafeaua pe aragaz. uneori uiţi să pui cafea.

uneori ei. unii. uneori ploaia în geam într-o seară de noiembrie.

uneori o voce care nu e a ta.

uneori dormi cu fereastra deschisă ca să auzi ploaia dintr-o seară

de noiembrie.

cuvintele pe care le citeşti la întâmplare

azi în poesis International

dor ca şi cum uneori cineva aruncă în tine

ace mici care ţi se înfig în inimă şi dor.


sometimes you sleep. sometimes nobody understands.

never listen to them. sometimes you sleep with the window open.

sometimes you forget coffee on the range. sometims you forget to put coffee.

sometimes them. some. sometimes rain in a november evening.

sometimes a voice which is not yours.

sometimes you sleep with the window open so you can hear the november

rain.

the words you randomly read

today in poesis International

hurt as if someone throws at you

small needles which stick into your heart and ache.

Die Fremde (When We Leave/ Straina)

seen last night. that sort of movie which gives you a heart ache.

you really have no idea

nopţile, hai să le trăim. zâmbesc până-n măduva oaselor. nici eu nu ştiu cum, nu ştiu reţeta, poate e doar prezentul, butomgitsworking!

şi deodată te trezeşti înconjurat de oameni minunaţi pe care i-ai avut întotdeauna lângă tine, dar pe care nu i-ai văzut niciodată până acum. te simţi copleşit de atâta stare de bine şi recunoscător, dar cui? se adună toate şi, în sfârşit, te poţi descrie şi te poţi recunoaşte în absolut orice oglindă din lume.

dumnezeule (dumnezeule?), ţi-e bine şi nici măcar nu-ţi mai e frică de bine. e doar prezentul şi te-mbeţi cu o pereche de ochi verzi (despre tine nu am voie să scriu) şi nu uiţi totuşi că mai ai în jur o mulţime de oameni absolut minunaţi şi fascinanţi şi adevărul e că iubeşti nopţile şi le-ai trăi până la ultima dacă a doua zi nu ar trebui să te trezeşti  la o oră decentă.

dar ce bine, uite unde ai ajuns.

dumnezeule.

stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis

mi se face dor. dar, de data asta, cineva ma suna inapoi si imi spune acelasi lucru. si ne despart uneori doar ore. miroase a var proaspat si a ciment. urc trei etaje, nu imi place liftul din blocul asta. diminetile au capatat un nou sens, cel putin unele dintre ele. stiu sigur ca nu ma trezesc pentru ca nu e un vis. mi-am inceput dimineata fara cafea. uneori imi citesc horoscopul. evident, imi place doar atunci cand mi se spune ca totul o sa fie bine, ca in zilele x si y din noiembrie se vor aseza lucrurile cum trebuie. si le cred. si incep sa ma comport ca atare. casa noua si miroase a stare de bine peste tot. am lasat si flori acolo unde nici macar parchet nu exista. cine-ar fi crezut ca iti ia doua luni sa te muti in casa noua, dar in casa ta din care nu trebuie sa mai pleci vreodata, cu vecini care sunt ai tai si nu ai unui apartament pentru care platesti chirie. batai de inima mici, in ton cu toamna asta care-mi pare, pentru prima data, nespus de frumoasa. s-au aliniat multe lucruri cum nu speram vreodata tocmai pentru ca intotdeauna speram la ceva. iar atunci cand accepti doar prezentul si nu-ti mai faci planuri, le primesti pe toate ambalate frumos, cu zambete calde si sincere, sub alta forma care te lasa totusi sa le recunosti: sunt fericiri mici pe care le imbratisezi. sunt visele pe care le-ai avut ani de zile si pe care le-ai primit abia acum cand ai inteles cea mai importanta lectie a existentei: viata e acum, iar inauntru e important sa fie liniste. sau poate ca, asa cum a scris la un moment dat selma yusuf: "Maturitatea e atunci cand ajunge sa-ti placa spanacul". Asta o fi?

de multe ori

de multe ori ori vreau sa scriu si nu mai sunt cuvinte. de multe ori as vrea sa povestesc despre ce mi se intampla. de multe ori si mai ales in ultima vreme am impresia ca totul e un vis. timpul si-a pierdut secundele, ceasurile mele s-au oprit sincronizat, toate deoadata. oameni pe care i-am cunoscut cu doar cateva luni in urma mi s-au sters din amintire ca si cum am trait anul acesta acum zece ani. visez?

si nu-mi las inima sa bata mai tare decat trebuie, o opresc atunci cand incepe sa se ingrijoreze. e totul bine. bine asa cum n-a fost niciodata. bine, ca-ntr-un vis pe care l-ai avut acum multi ani si la care ai renuntat fara sa stii cand. apoi s-au implinit toate, ca-ntr-un vis.

now

azi ascult linistea.