reposting

dumnezeul ironic al tuturor lucrurilor, al întâmplărilor, dar mai ales al neîntâmplărilor

poţi să-mi ronţăi un deget cât vrei, o săptălună, ca-n poezia despre marta sau ca-n noaptea în care mi-ai deşirat prima oară câteva fire şi-atunci am ştiut că sunt o marionetă de pâslă umplută cu spasme de plâns, sughiţuri, şiroaie de lacrimi şi alte manifestări convulsive, toate pornite din inimă şi pe care nu le mai cunoscusem niciodată până atunci. am şters cu mâna nişte principii aşa cum dai uneori la o parte praful, din lene. ştergi un raft cu palma şi-ţi rămân urme gri-albăstrii. şi-ţi mai prelungeşti puţin durerea de inimă şi spasmele-spaimele.

dacă cel mai adânc strat al fiinţei noastre n-ar simţi, dacă n-am avea certitudinea pustiului, dacă n-am muşca din sămânţa amară a abandonării (de sine sau a altora), aproape că am trece fericiţi prin viaţă. dar nefericirile sunt mărunte şi le-adunăm cu grijă, să ne ţină de foame, de sete şi de urât, în aşteptarea unei nefericiri mai mari. pe urmă, un cuvânt, şi ştii că te-a durut inima degeaba.

spaţiile încep să apese şi să-ţi comprime plămânii, indiferent dacă sunt spaţii pline sau goale. oameni cu chipuri seci în spatele cărora citeşti cele mai mari incertitudini din lume. te priveşti astfel, atunci când te uiţi la ei, în peste o sută de oglinzi în acelaşi timp. iar necuvintele, atunci când vin din inimă, umplu golurile cu cele mai dureroase sunete. şi-atunci îţi duci mâna la inimă, din instinct. nu te doare nimic, auzi doar cum se destramă pâsla, cum el îţi ronţăie un deget în timp ce cu o mână trage fire invizibile din tine. şi ştii că mâine până şi vântul ar putea să termine ce-a început altcineva.

dumnezeul ironic al tuturor lucrurilor e unul singur şi locuieşte aici, aproape.