fă să-ţi fie bine

scriu de-acasă, profit de diacritice. m-am construit pas cu pas în anii ăştia. dacă m-aş vedea din afară, cel puţin la exterior, nu m-aş recunoaşte. îmi plac tabieturile la mine. îmi place că-mi place un anumit tip de ciocolată, un anumit tip de vin, un anumit tip de oameni, un anumit tip de lumină, un anumit gest. nu-mi place uneori că oamenii n-au răbdare cu mine, mă emoţionează mai ales oamenii pe care aş vrea să-i cunosc şi-atunci redevin unul dintre cei mai timizi oameni din lume. şi-oftez un pic atunci când n-au răbdare, dar îmi spun că nici eu nu am răbdare cu alţi oameni şi-atunci ăsta-i mersul lucrurilor. eu trec pe lângă tine, tu treci pe lângă mine.

mă frământă de multe ori lucrurile mărunte. c-am supărat un om, c-am greşit cu ceva, c-am făcut un gest necugetat, c-am greşit din neştiinţă. şi-s multe, şi mărunte toate. şi mă obosesc toate şi-aş vrea atunci o doză mare din nepăsarea cu care le tratează unii pe toate. dar mai îmi spun c-aşa sunt eu, mă tem că firea asta timidă şi temătoare va sta cu mine până la adânci bătrâneţi. dar tot atunci zâmbesc şi-mi spun c-atunci e bine, măcar până la adânci bătrâneţi să fie.

şi mi-e drag de mulţi oameni, pe unii-ţi vine să-i laşi să te bucure zi de zi când îţi zâmbesc şi-ţi spun cele mai frumoase cuvinte din lume. şi când îi ai în viaţa ta, aşa, ca nişte daruri, ştii că trebuie să fii recunoscător şi să devii un om mai bun ca să-i meriţi. şi cel mai mult şi mai mult îmi place când îmi scoate viaţa în cale astfel de oameni. parcă aş merge pe un drum plin de pomi roditori. şi pot să culeg din ei oricât, înţelepciune şi sprijin şi zâmbete.

oameni care văd în tine şi care-ţi luminează viaţa ori de câte ori vântul începe să-şi schimbe direcţia. "hai, sus" cum îmi povestea azi cineva.

drained

cramer peterson

you don't really know what traces other people leave on you until you try to gather your forces. you pick yourself up. but you find yourself drained. it feels as if your hands won't listen, your legs won't sustain you, your heart won't beat. you feel as if all you'd want to do is sleep. and maybe this is how it is. you walk through life half-asleep. unconsciously insomniac. I feel drained. my hands won't listen, my legs won't walk me further. but this is nothing new, this feeling of dormancy comes and goes. yet heart won't listen, heart is asleep, heart wants a break, heart won't think, heart is just so tired. gandhi said never fear loneliness when it comes to you because it is an opportunity to discover yourself more. I never fear loneliness, I embrace it. it's my rest, my safety net, the one certainty that lets you be you, no work being needed. I take a deep breath and plunge into it. and it feels so good, so relaxing.

what do they know, they know nothing

bugge wesseltoft - existence

people will always think they have you figured out. you're shallow. you're happy. you're fake. you're optimistic so you're stupid. you're sad. you're mean. you're exactly how others want to see you. so that's why you might think you are all alone. and, most of the time, you are.

you are alone when you have to go to the emergency room. friends will be asked to remain outside.
you are alone when you feel that excruciating pain. no one can feel it instead of you, even if they wanted.
you are alone when you think you are alone. this is a sure way of making people go away.
you are alone when you feel you're the only one who gets it. and sometimes you are, sometimes you aren't.
you are all alone with your fears, your struggles, your deepest secrets. they are yours, no one else will bear them.


but you know what? there are also the times, the incredible times, when you are not alone. in fact, we are NEVER alone.

you may think you are alone when you go to the emergency room. but the friends outside will pray for you to get better.
you may think you are alone when you feel that excruciating pain but someone, your father or mother, a sister or someone who truly loves you, would literally want to feel it themselves.
you may think you are alone because you decide you are alone.
you may think you are alone when no one else gets it. but even then, some will stay near you. even when they will think you are wrong.
you may think you are all alone with your fears but truth is, there is no one in this world who doesn't fear something.

we are never alone. sometimes we will feel like we are alone. and yes, often we will have to do things on our own. but on the long run, it's you who decides if you want to convince yourself that you are alone or that you are surrounded by people who care.

you become alone when you decide to point your finger and blame others for your own life. yet it's not their life, it's yours.

I never want to be alone. I choose not to be alone. I embrace those who decided to stay after so many moments when I thought I was alone. like all of us did. I go for the long run.

how to unfocus better

sunt o multime de lucruri care ma pot face, pe parcursul zilei, sa-mi pese mai putin sau chiar spre deloc de lucrurile de care deja nu-mi pasa foarte mult sau poate ar trebui si nu fac asta. ar fi oricum greu sa-mi pese in egala masura de toate lucrurile din viata mea. si-atunci, cand se mai intampla una-alta, refugiul meu asta e: pentru cateva minute, cateva ore sau o zi intreaga, sa nu-mi mai pese. sa nu ma mai gandesc nici la consecinte, nici la faptul ca un astfel de moment n-ar trebui sa imi modifice pana intr-atat viziunea asupra lucrurilor. doar ca cel mai adesea ma-nfurii si-atunci nici ca-mi pasa. si stiu ca ma voi potoli singura, mult mai tarziu.

refugiul asta  e, de fapt, un soi de incapatanare din care nici nu vreau sa ies si de care nici nu vreau sa scap. exista deja acele lucruri, acele activitati si acei oameni de care imi va pasa intotdeauna, oricat de tare m-as infuria, oricat de agresive ar fi cauzele care ma fac sa anulez cu totul importanta lucrurilor de care spuneam ca nu imi pasa atat de mult.

I get better and better at this sort of unfocusing. nu regret, cred ca duce spre lucruri mai bune.

mi-am gasit binele dintr-o intamplare

ca asa gasesti oricum cele mai faine lucruri in viata si cei mai faini oameni. ca atunci cand te suna cineva si-ti spune ca a gasit un job incredibil pentru tine si ti se potriveste manusa. sau ca atunci cand el te face sa te simti de un milion de ori mai frumoasa. si eu mi-am gasit binele din intamplare, pe neasteptate. e o realitate care ti se arata brusc, uite-ma, eu sunt ceea ce vezi tu in lume, mai ai de facut asta si asta si asta, dar ce-ai facut pana acum e bine, poti sa fii mandra de asta. si s-a mai adaugat putin echilibru dupa toata asta, dupa multe framantari (ca si aluatul trebuie framantat ca sa creasca si se dospeste abia dupa ce-l lasi in liniste si la caldura). un echilibru suprinzator, oricum. si uite, mai ai asta si asta si asta de indreptat, dar macar le stii si le lasi sa te intepe din cand in cand cat sa nu uiti ca trebuie sa le corectezi.

dupa 25 de ani incepi sa obosesti de oameni. te simti, fara sa-ti dai seama cum, de parca ai fi in varful unui munte: "pot spune ca le-am vazut pe toate pana la varsta asta". si viata te invata ca ce s-a construit in timp, ce a rezistat intr-o armonie vreme indelungata va rezista in continuare. si-ti lasi fruntea in liniste pe umarul celor care au stiut sa fie mereu sinceri cu ei si cu tine.

dor de

uneori obosesti de tot si de toate, ca intr-un dezechilibru al lucrurilor pe care le faci stiind ca trebuie sa te misti fiindca atunci cand nimic nu se mai misca in interior, nu era bine. mi-e dor de atmosfera de acasa din copilarie, cred ca e singurul loc catre care voi privi intotdeauna cu drag, de-aici si tatuajul care inseamna toata copilaria mea, atat de frumoasa, atat de imbibata cu mirosul de prajituri si cozonaci, placinta cu dovleac, dogoarea sobelor din camera bunicilor, frunzele uscate de toamna. acolo simteam si traiam fiecare anotimp, acolo soarele era mereu diferit si-aveam timp sa-l observ, acolo fiecare zi insemna gust din plin, savoare si multa iubire.

ne rupem de cele mai dragi amintiri si incepem sa ne cautam dupa ce in copilarie eram ai nostri si numai ai nostri. mi-e tare dor de toate acestea, cred ca cel mai dor mi-e sa simt ceea ce acum regasesc cu greu intr-un oras cimentuit pana peste poate si totusi drag.




copilaria mea a insemnat si jocul cu pietrele si timp sa observ ochiul-lui-dumnezeu, gandaci rosii pe care-i intalneai pretutindeni. si nostalgia asta e singura pe care mi-o permit fiindca-i dulce si ma hraneste ori de cate ori, iata, griul devine un pic mai gri si oamenii devin uneori mai reci.



mi-e dor sa fac si-aici sa fie ca atunci si ca acolo si mi-as umple casa cu toate acele mirosuri si as vrea sa fie ordine si totul sa fie in sfarsit gata. am obosit de tot si de toate si pun iar pe primul plan lucrurile astea, amintirile si miezul sufletului unde se afla toamna, anotimpul cel mai drag mie.


le traiesc partial, poate pe sfert. imi promit ca toate vor fi traite din plin in noiembrie si-aman acum oricum un octombrie pe care simt ca-l jertfesc, dar aleg sa fie astfel. e nevoie de munca pentru orice, muncesti ca sa-ti recuperezi trairile, amintirile, muncesti ca sa iubesti si muncesti ca sa fii aici, acum. mi-e dor sa fiu acasa si mi-e dor sa fie ca atunci. poate ca data viitoare cand merg acasa o sa ma pot transforma in copil mic, la gura sobei.

bineinteles ca iau decizii gresite

din zece decizii pe care trebuie sa le iau, noua sunt gresite. din o suta decizii pe care le vei lua, nouazeci si noua vor fi gresite. fiindca nu avem niciodata garantia ca e bine asa. sau ca era mai bine altfel. paradoxal, n-avem nici garantia ca deciziile pe care le consideram gresite sunt gresite. dar le luam si mai departe trebuie sa ni le asumam, sa luam alte decizii, sa invatam din greseli, din toti pasii pe care i-am facut.

traiesc zi de zi cu sentimentul asta, ca habar n-am ce fac, dar fac lucrurile stiind ca toate vor avea o legatura la un moment dat. ca ceea ce acum pare prea putin va insemna un pas important dupa un timp. ca e important sa merg mai departe. ca trebuie sa am rabdare, rabdare, rabdare. ca timpul curge intr-un ritm al lui si ca graba nu duce niciodata nicaieri.

imi plac oportunitatile pe care ti le scoate viata in cale. si-am invatat, din fericire, ca asta se intampla atunci cand te misti si tu, cand actionezi, cand traiesti. daca fac prea putin in acest moment? cu siguranta. dar stiu ca e mai bine sa las aceste perioade in care prea putine lucruri par sa aiba sens sa treaca de la sine. sa se linisteasca singure apele din interior. fiindca cerul e intotdeauna senin in spatele unor nori de furtuna.

sa treaca inca putin timp, sa acopere niste zgarieturi proaspete care inca ustura.

big hands nails down

play this first: Soap&Skin - Big Hand Nails Down Matthew Herbert Remix

vreau cateodata sa inot in jos de tot, cat mai adanc, sa merg spre strafunduri stiind ca voi iesi la suprafata. sa patrund in cele mai mari adancimi, sa simt cum val dupa val, metru dupa metru, presiunea incepe sa fie din ce in ce mai mare, sa simt pe langa mine presiunea apei ca un perete moale prin care treci la nesfarsit, aproape cleios, caldut, poate uneori rece, sa trec la nesfarsit prin acest perete care n-ar putea decat sa duca spre suprafata chiar daca este indreptat in jos.

sa las in urma tot ce am cunoscut vreodata, tot ce stiu ca exista, tot ce e e palpabil, toate amintirile, tot ce acum pare neclar impreuna cu tot ce e clar ca lumina zilei. stii sentimentul ala pe care oricum il avem? ca ne afundam in viata, ca uneori talpile noastre ajung sub nivelul trotuarului, ca ni se inmoaie genunchii si ca distantele se prelungesc doar ca sa ne faca in ciuda?

si-atunci vreau sa inot. sa inot cat mai adanc, in cele mai mari profunzimi, sa las in urma tot, clarul si neclarul.

marcher ensemble

julien green, amos oz, emil brumaru

 nicolae breban, dostoievksi, h. murakami

se-aduna numele, listele, gandurile de dinainte si gandurile de dupa.

uite, azi e 15 octombrie deja.

stii, mi-ar placea sa ne oprim din goana asta in care se pare ca doar ne aglomeram.

mi-am revenit spunandu-mi ca ce norocosi suntem ca avem parte de o astfel de alergatura.

a fost bine, nu?

si e bine, nu?

 da, e bine.

Smile like you mean it, love like you love it

E una dintre zilele acelea frumoase (si sunt multe) in care simti pana-n varful degetelor cat de mult bine e in jurul tau si cat de frumos se pot aseza atat de multe atunci cand crezi in oameni si te bucuri cam de fiecare minut petrecut in compania altora si de fiecare minut petrecut in singuratate. iti numeri tabieturile pe degete, privesti in jur si te bucuri de tot ce exista, te bucuri de ploaie asteptand deja un Craciun pe care anul asta ti-ai promis ca-l vei organiza pentru prima oara cu oameni alaturi de care n-ai mai petrecut niciodata Craciunul, va fi cald si va fi bine asa cum acum e cald si bine, acum (ca si atunci) cand ai invatat sa te bucuri de lucrurile marunte si prezente, stiind ca nimic din ce ne poate face fericiti nu exista acolo, candva, intr-un timp pe care doar ni-l imaginam. cand mintea ta a obosit, ai facut liniste. lucruri bune si frumoase, in orice caz.

Love

cand incepi sa iubesti, incepi sa iubesti mai tot. pentru ca incepi sa te iubesti pe tine de zece ori mai mult, ca si cum ai prinde drag de tine, din nou, in fiecare zi. si-ncepi sa-i iubesti inzecit pe oamenii la care ai tinut oricum pana acum. mai ales cand vezi ca au trecut ani (mai multi decat degetele de la o mana) si ei sunt tot aici, unii cu inima, fiindca fizic s-au mutat la multi kilometri departare. si sa vezi cum incepi sa iubesti mancarea dupa ce te-ai disciplinat vreo trei ani, cu bune si cu rele, prin echilibru, dar si prin dezechilibru, si-ai invatat cum nu trebuie sa iubesti chiar tot si cat de necesar e sa gatesti sanatos si sa savurezi fiecare bucatica din ceea ce ai pregatit. si iubesti sa vezi cum altii se bucura de ceea ce ai pregatit fiindca, am spus si mai demult si spun si-acum, n-ai nimic daca nu imparti asa cum nu poti fi fericit la nesfarsit de unul singur. daca acum trei ani as fi insirat o lista mare de alimente procesate, azi imi vin in minte doar mancarurile pe care am invatat sa le apreciez si care sunt, in mod cert, in intregime naturale si pregatite in casa. am inteles cum orice invat are si-un dezvat, cum poti sa accepti lucruri noi in viata ta renuntand la ideea ca "eu nu pot sa mananc asa ceva".

am invatat ca ce mananca alti oameni spune ceva despre ei (fara sa emit vreo judecata spunand asta, ci fiind o observatie prin care fac referire si la mine), am invatat ca trebuie sa apreciezi din plin eforturile pe care le fac altii pentru tine si sa ceri sa fie apreciate si ale tale, in egala masura. sa iubesti inseamna sa stii sa te pui si pe primul plan si sa vrei sa primesti pe-aproape de cat oferi. nu ma mai refer aici la mancare, ci la acel echilibru pe care-l pierdem uneori cand uitam un lucru esential, fie ca vorbim de prieteni sau de relatii: cand cineva vrea sa faca parte din viata ta, isi va face timp suficient de mult incat tu sa nu simti niciodata ca persoanele in cauza nu sunt prea sigure ca te vor in viata lor.

multe lucruri sunt binecuvantari, iar mancarea e una dintre ele. nu, nu-mi mai place sa vad cum cineva iti cioparteste mancarea si spune "asta nu vreau, asta nu-mi place, asta nu mananc". sunt lucruri la care incep sa tin din ce in ce mai mult si pe care mi le asum fiindca mi-am propus cu mult timp in urma sa inteleg lectia din tot ce mi se intampla. si-mi place sa cred ca am crescut si ca azi stiu sa ma pun la adapost de mult mai multe. cea mai importanta lectie pe care am invatat-o acum ceva timp si care m-a facut sa trec peste multe dezamagiri a fost sa nu raman prinsa in trecut si sa nu cer altor oameni ceea ce ei nu pot oferi. si printre lucrurile care azi ma fac sa ma incrunt se numara si amintirea acelei senzatii de a fi prins in trecut. o regasesc la alti oameni si le-o inteleg fiindca am facut asta ani de-a randul.

revenind insa la mancare, chiar daca acum sunt intr-un punct in care mananc extrem de putine feluri de mancare (doar pentru o perioada relativ scurta), stiu clar cat de mult iubesc mancarea si cat de mult ma bucur ca o apreciez si ca o vad ca pe una dintre bucuriile de zi cu zi, fara sa fac din asta un exces. si, cel putin in privinta asta a unui echilibru, ajung la concluzia ca "nothing worth having comes easy". in ce priveste relatiile, acolo cred ca tine doar de doi oameni care inteleg ca a ramane indragostit tine si de vointa doar fiindca e foarte usor, mai ales astazi, sa te dezindragostesti.

tired, tiring

play this first: http://hypem.com/track/1pjdw

nimic nu e mai obositor decât să amâni, să mergi la culcare cu acelaşi gând şi să te trezeşti ca şi cum somnul n-a reuşit să şteargă nimic din grijile de aseară. dacă n-aş şti că doar prin a începe să fac lucrurile pe care le amân va dispărea toată această stare, mi-aş mai găsi scuze. dar aşa, nu prea mai am niciuna. poate doar dorinţa de a trage puternic aer în piept şi de a lua o pauză care să nu aibă iz de pauză. doar că simt că pauza aia a fost deja luată şi n-a fost pe meritate. cred că e prima oară când îmi fac griji cu adevărat pentru un proiect, pentru un alt fel de muncă, iar asta nu poate să îmi ofere încă o dovadă a faptului că îmi pasă. nu-mi dau seama dacă prin asta trec şi alţii, nu ştiu cum se rezolvă şi cum îţi vindeci aceste perioade în care te simţi pierdut şi fără o direcţie, dar presupun că tot la acţiune se reduce totul. ar mai fi de pus la punct doar momentele în care simt că am mâinile legate. pe scurt, cum ademeneşti inspiraţia? momentul ăla în care ştii, chiar ştii că vei crea ceva frumos şi la finalul căruia chiar asta se întâmplă?

puncte puncte

am vazut oameni frumosi acolo unde altii s-au grabit sa judece, am luat apararea unor oameni necunoscuti, am cerut scuze in numele altora si m-am simtit nedreptatita de mii de ori odata cu nedreptatitii care nu-si puteau lua apararea. m-a durut inima ori de cate ori am vazut un batran cazand si-am trait frici de toate felurile, dar niciodata, absolut niciodata, n-am incetat sa mai cred in oameni dupa ce am inteles cat de frumos este frumosul deja existent, cat de mult bine iti aduce iubirea neconditionata pe care o oferi din nou cu incredere fara sa-ti spui, dupa o incheiere, ca nu te vei mai indragosti vreodata. am invatat ce mult bine aduce binele si-atunci l-am inhatat si-am zis ca nu ii mai dau drumul. mi-am promis sa continui sa merg indiferent de oricat de greu mi s-ar parea ca inaintez. mi-am promis sa ma privesc in oglinda cu cei mai aspri ochi, dar si cu cei mai iubitori. si mi-am mai promis sa am incredere la nesfarsit pentru ca oamenii nu sunt niciodata la fel, dar modul in care noi ii privim poate sa fie intotdeauna acelasi daca nu ne dam seama ca greselile pe care le facem in relatiile cu ceilalti sunt si ale noastre. nu exista tipare, nu exista etichete, exista doar amintiri de care tragem cu dintii fara sa stim cat rau ne fac. m-am eliberat de multa vreme de trecut, de tot trecutul, dar e o lupta grea si fericirea pe care incerci s-o cladesti. sa mergi echilibrat pe sarma e o reusita care cere multa indemanare si ani de exercitii, nu?

ciocolata

intrerup numai putin munca pentru cateva randuri despre ciocolata. ciocolata este singurul lucru la care n-as vrea sa renunt niciodata, oricat de incapatanate mi-ar fi uneori starile (trei-luni-doar-ceai-verde, de-maine-numai-seminte-de-in, luna-asta-mananc-doar-spanac). nu-mi amintesc exact care a fost prima ciocolata pe care am mancat-o vreodata, insa tare mi-ar fi placut sa stiu. imi aduc insa perfect aminte de bomboanele de brad, cu invelisul lor de ciocolata pe care o rodeam urmarind dungile lasate de dintii mici si experimentati intr-ale razuitului de astfel de straturi dulci. si tot de-atunci mi s-a-ntiparit pe retina si-n inima, ce-i drept, nuanta bordo care ma trimite inevitabil inapoi cu multi ani (pe mine, de fiecare data, pe Proust, cum stim deja, doar intr-un moment neasteptat, pierdut in mod irevocabil). imi mai amintesc si de-o ciocolata foarte ieftina, cu alba ca zapada, cumparata de tatal meu cand aveam cred vreo sase ani. e singura ciocolata de care-mi amintesc primita de la el. e drept, cativa ani mai tarziu nici nu aveam sa ne mai vedem. mai sunt ciocolatele ascunse de mama in apropierea Craciunului, mereu in locuri pe care le ghiceam si intotdeauna puse la loc cu nelipsitele mustrari de constiinta. mare mi-a fost bucuria sa testez mai apoi, constienta de noua (si inca prezenta, dar azi, educata) pasiune, toate sortimentele care-mi picau in mana. am avut favorite dupa favorite, de la bomboanele de ciocolata umplute cu lichior de visine pana la ciocolata cu trei straturi diferite. de la ciocolata alba (preferata timp de multi ani) pana la cea umpluta cu crema de capuccino. urmaream cu o iscusinta de vanator (a se citi deja-dependent) bomboanele albe in orice cutie mare primita la diferite aniversari: "De ele sa nu se atinga nimeni!". maniacul din mine s-a linistit treptat dupa ce a inceput sa isi cumpere singur ciocolatele, la orice ocazie si la orice colt de strada sau usa de magazin. au urmat apoi (si cum sa le uiti) minunile cu levantica, ceai verde si chilli, ciocolata neagra cu trandafiri sau piper roz. dar intre ciocolata neagra si toata ciocolata din lume a existat acel punct in care, refuzand sa stiu ca o sa se incheie seara fara sa nu mananc inca o ciocolata, am stiut ca e prea mult. si de-atunci, ciocolata neagra a devenit un obicei bun, o traditie frumoasa si sanatoasa si o preferinta pe care-am pus-o cu mandrie in categoria lucrurilor "mie-mi plac" (vezi norisorul de etichete de jos de tot).

dar intre ciocolata cu diverse si ciocolata neagra mai e o ciocolata preferata care pare sa se apropie de primul loc, dar care va ramane intotdeauna cu o jumatate de treapta mai jos.

Esti ceea ce hranesti

play this first:





Azi e o zi buna din multe puncte de vedere si frumoasa prin vreo cativa oameni. Bine, mie-mi tresalta inima de bucurie si daca ghicesc afara o dupa-amiaza ca asta, cu lumina blanda si ceai dupa ceai. Dar numar lucrurile minunate din fiecare zi ca sa pastrez echilibrul ala pe care multi dintre noi l-au pierdut si pe care-l ratacisem si eu cu vreo doi ani in urma. "Una calda, una rece", i-am spus aseara unui prieten caruia i-au spart masina cu cateva zile in urma. Bucuros ca nu i-au luat hanoracul preferat, am zambit gandindu-ma ca multi s-ar fi dat de ceasul mortii si-ar fi repovestit inca vreo trei saptamani ca li s-a spart masina.

Avem viata pe care ne-o construim si-avem atata ura in noi pe cat alegem sa nu iertam. Ori de cate ori am parte de cate-o dezamagire, imi cunosc perfect starile. Stiu prin ce etape urmeaza sa trec si intotdeauna stiu ce am de facut. Cel mai mult imi displace etapa prin care trec acum: cea de furie. Ma infurie sa vad unele diferente intre ceea ce unii afirma si ceea ce fac, un dezechilibru acut intre ceea ce sustin prin vorbe si ceea ce fac in secunda urmatoare.

Ma tem insa de cuvinte. Le primesc eu pe cele dureroase din partea lor si aleg sa nu raspund cu aceeasi moneda. Ma consider un om suficient de puternic astazi incat sa privesc altfel astfel de acuze. Conflictul e in interiorul acelor oameni, iar solutia sanatoasa e cea prin care ma indepartez definitiv. Alegand sa pastrez toate acele cuvinte nespuse, trec la etapa de furie. Oare daca as striga toate aceste lucruri, ar sari un adevar evident in fata? S-ar corecta fapte din trecut? S-ar indrepta ceva in viitor? Pe de o parte, stiu ca o jumatate din adevar e adevarul meu, pe care il vedem fiindca, asa cum a scris la un moment dat Octavian Paler, nu avem suficienta imaginatie ca sa vedem lumea si fara noi.

In astfel de situatii, vei fi judecat si fiindca nu vrei sa iei parte la conflict. Fiindca nu vrei sa te certi, fiindca nu vrei sa tipi si tu, fiindca nu vrei sa ranesti si tu prin acelasi cuvinte. Nu dezarmezi, infurii. Nu reactionezi "cum trebuie" si starnesti reactii de confuzie. Privesti din afara in timp ce incepi deja sa faci pasi inapoi. Stii ca putine lucruri sunt cu adevarat dramatice in viata asa ca-ti pastrezi sufletul tare pentru ele. Nu te macini in lucruri care s-au mai intamplat si care poate se vor mai intampla. Multi oameni ar vrea sa pastreze bucati intregi din sufletul nostru, exact acele parti de care au nevoie, dar pe care noi trebuie sa le protejam intotdeauna. Fiindca exact partile alea sunt cele mai frumoase din noi. Si nu le vor creste, ci le vor distruge.

Asa ca-mi asum acea jumatate de adevar, insa dincolo de asta, stiu sa identific in ceilalti si dispretul fata de alti oameni, mai ales cand este exprimat cat se poate de clar. Si mai stiu sa identific o critica nemeritata fata de oameni pe care nici nu-i cunoastem. Si-atunci pun in balanta cele doua jumatati de adevar, imi iau partea mea si nu mai spun nimic. Dispretul fata de alti oameni nu e ceva ce vreau sa am in preajma mea si-atunci imi tin deoparte cuvintele si-astept sa treaca furia. Si cand plec stiu ca voi ajunge sub acelasi "taietor". Un loc nemeritat, dar pana atunci voi fi deja prea departe ca sa mai aud.

ce n-am stiut in ianuarie, dar stiu in octombrie

n-am stiut niciodata pana anul asta, cat de des poti sa plangi de fericire si cat de usor pot sa iti dea lacrimile cand esti coplesit de bine si de toti oamenii buni care apar in viata ta. m-am transformat parca intr-un om si mai timid cand cunoaste prima data oameni, dar e bine asa, mototol sau nu, macar sa stiu ca am in mine iubire cat pentru inca o suta de vieti.

in ianuarie nu stiam ca poti sa te ridici pur si simplu dintr-un pat in care am ras in cateva luni mai mult ca niciodata si sa nu te mai intorci, sa-ti bei cafeaua la 7 dimineata singura gandindu-te ca celalalt a ramas acolo si sa nu ti se mai faca dor niciodata. si-n ianuarie am mai descoperit ca ti se pot prescrie 42 de pastile intr-o singura saptamana si ca mersul prin spitale te face sa simti pe umeri greutatea unei lumi intregi.

in ianuarie inca nu stiam bine ce inseamna sa fii la casa ta si ma bucuram de primele facturi venite in sfarsit pe numele meu.

am aflat, cand s-a mai incalzit afara, cum te poti indragosti cand nu-ti lasi timp de gandire si ca unde nu-i cap, vai de inima. si tot cand era cald afara am aflat ca orice pare un sfarsit teribil e un inceput mult mai bun.

am invatat ca e bine sa iertam, dar ca e sanatos sa nu uitam. am trait cele mai frumoase dimineti, cele mai pline seri si cele mai productive zile. in mai am inceput sa trasez un arc si-l prelungesc si-acum si creste.

in august am aflat ca oameni care te cunosc de multa vreme te pot abandona intr-o clipa, insa oameni care te cunosc de doua zile cred in tine si se bucura pentru tine cu o sinceritate care te face sa vrei sa ii faci mandri, chiar daca ii cunosti de doar 48 de ore.

prin septembrie mi s-a confirmat din nou ca oamenii vin si pleaca si ca e bine sa ramai intreg fara sa te imparti intre prezent si trecut. am mai inteles ca uneori cele mai importante explicatii sunt cele pe care ti le dai tot tie fiindca intre oameni se pot ridica ziduri insurmontabile, in mod paradoxal dintr-o limba comuna.

in octombrie, inca din primele zile, am simtit cum mintea mea a inceput sa alerge permanent si sa treaca la nesfarsit peste o lista de pe care n-am mai apucat sa tai nimic in ultima vreme. dar ce nu stiam in ianuarie si stiu prea bine acum e ca numai rabdarea si disciplina te pot duce mai aproape de cine ai inceput deja sa fii, dar inca nu esti.

in ianuarie habar n-aveam ca o sa vina octombrie asa de repede si ca in noiembrie o sa se implineasca fix un an de cand m-am mutat in casa cu cea mai draga bucatarie din lume si-n casa mea. si nici nu credeam ca exista un timp al tuturor lucrurilor, dar acum stiu asta si cand nu se intampla ceva, imi spun ca asa trebuia sa fie.

si daca mi-ai fi spus acum doi ani ca astazi o sa fiu aici, ti-as fi spus ca abia pe la treizeci de ani s-ar putea sa imi indeplinesc aceste dorinte. in ianuarie nu stiam cat de des poti fi recunoscator intr-un singur an. in octombrie stiu ca sunt recunoscatoare in fiecare dimineata pentru viata pe care o umplu cei mai frumosi si mai dragi oameni. si pentru fiecare dimineata si pentru fiecare pas pe care-l fac. in octombrie, azi, sunt coplesita de recunostinta.