cand citeam in Scrisorar ca tocmai lucrurile mici sunt cele care conteaza cu adevarat ma bucuram ca le vad si ca le apreciez, sper eu, asa cum trebuie. take comfort in rituals, am vazut scris undeva odata si mi-am dat seama ca si in aceste cuvinte se regaseste acea parte a filozofiei budiste care iti spune sa traiesti in prezent. bineinteles ca poti trai incrancenat si in dezacord cu toata lumea. dar nu e om pe lume care sa nu isi doreasca sa gaseasca in el liniste si echilibru. stiu fiindca le-am trait pe amandoua si stiu ca sunt necesare si ca nu pot exista una fara cealalta. deznadejdea si fericirea. nicio extrema nu e buna. niciun exces nu ne va ajuta vreodata. si cand ma gandesc la exces, imi amintesc de Fabrica de absolut a lui Capek. si gesturile, gesturile marunte, sper sa imi ramana si ele in memorie. fiindca imi doresc sa cunosc un alt nivel pe care stiu ca inca trebuie sa-l cresc, sa-l slefuiesc. si as vrea sa mi le amintesc. take comfort in gestures. nici nu stiu cum sa explic.
oricum, uite niste liniste: http://hypem.com/track/1s77b
31 May 2013
Some have the life they build, others have the life they imagine
 |
| copyright: verde ursuz |
Am sters si-am scris din nou. Nu ma credeam in stare, acum multi ani, sa fac tot ce-am facut pana acum. Am avut revelatia asta cand eram in baie si ma uitam in oglinda. O baie renovata de la zero, dupa doua luni de munca si chin, nervi si 3 instalatori carora, recunosc, nu le-am dorit tocmai binele in acea perioada. Dar acum multi ani, in facultate, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca o sa am casa mea asa. Ca EU o sa fac asta. Si, presupun, nici altii nu vedeau asta in mine. E ciudat cum ajungem sa ne schimbam atat de mult. Privesc in urma doar ca sa vad cat de mare e de fapt schimbarea. Habar n-aveam ce o sa fac. Alegeam 10 vise, le testam cate un pic, apoi le abandonam. Din acea frustrare a omului care renunta, din acea saturatie la care ajunsesem, s-a nascut tocmai revelatia a ceea ce fac astazi. Dar sunt atat de multi alti factori care m-au adus aici incat schema lor, desi in mintea mea e clara, ar putea fi descrisa doar prin multe, multe cuvinte. Am spus si ieri, n-am eu superputeri in fiecare zi, dar si cand le am!
Imi place totul atat de mult incat n-am cum sa nu ma bucur pentru aceasta stare a lucrurilor. Si cred sincer ca intr-un an de zile am avut parte de experiente eminamente necesare. Am invatat mult si de la oameni, dar si citind. Mi-am propus sa fac ordine si sa ma autodepasesc in multe privinte si am reusit. Si-am invatat (cel mai important!) cum functioneaza modul in care se raspandeste energia printre noi, ce anume anima lucrurile si ce le face sa se prabuseasca si cat de bine este sa te detasezi de unii oameni. E adevarat ca cea mai mare suferinta ne-o producem singuri cand luam totul cat se poate de personal. Uneori e cazul, dar de multe ori, nu.
Mai am momente, ca tot omul, cand ma supara ceva sau cineva. Mai plang ca sa ma eliberez, mai plang cand ma simt coplesita sau cand dau de-o perioada in care pare sa predomine doar haosul si stresul se prelungeste. Dar pana si plansul acesta il simt acum ca pe ceva sanatos, eliberator.
Si sunt in continuare recunoscatoare pentru oamenii din viata mea, sunt atat de minunati si sinceri, atat de mult ofera si sunt atat de buni, incat nu ai cum sa nu te simti un om bogat.
30 May 2013
unele lucruri se invata mai greu
daca te-ai mintit in trecut, cum stii daca nu cumva te minti si de data asta? e vreo masura de siguranta sau trebuie sa risti mereu? sau stii pur si simplu ca de data asta esti macar cu o centime mai intelept?
dileme, dileme...
dileme, dileme...
28 May 2013
mai multe, mai putin?
mai multe lucruri au devenit aproape imposibile, iar altele au devenit posibile. m-am bucurat cand nu ma asteptam, dintr-un egoism al vindecarii (il avem cu totii, ca si pe cel al singuratatii). am gasit-o pe ana blandiana in Calitatea de martor: "Iau si eu asta". "5 lei, va rog."
pe urma am visat urat, ca-n orice noapte in care adorm tarziu si ma trezesc cu senzatia ca de multe zile n-a mai trecut nicio zi. dar au trecut multe, poate s-au schimbat prea putine, dar acum nici n-as vrea sa treaca timpul prea repede fiindca am vazut si am inteles cum pentru unii fiecare zi inseamna enorm si li se face frica stiind ca inaintea lor nu mai sunt douazeci de ani, poate nici macar unul. si ni se face frica. pana si sa citim despre fiindca uitam ca scrisul vindeca si cititul te ajuta sa intelegi raspunsuri la intrebari pe care nici nu stii ca ti le-ai formulat in minte.
e atata ordine in toata aceasta dezordine incat momentele, asteptarea, timpul au devenit pline de inteles si le rabzi pe toate, le consumi sau te bucuri de ele fara sa mai vrei ceea ce stii ca in acest moment nu poti obtine. sau poate ai putea, dar nu trebuie. nu grabesti nimic din ceea ce nu vrea sa fie grabit si-ti aduni astfel din intelepciunea zilelor, lucrurilor, sentimentelor traite pe fuga.
si din egoismul vindecarii, al impacarii cu sinele, ierti si uiti si te bucuri in situatii in care inainte te-ai fi infuriat, ti-ar fi parut rau, ceva, in orice caz, te-ar fi deranjat. si te bucuri de acest nou sentiment si stii ca toata munca pe care ai dus-o cu tine e ceea ce te-a adus aici. suntem, am scris mai demult, ceea ce alegem sa nu regretam.
atentie insa, imi spun mie si celor care aleg sa nu regrete nimic, sa regretam cand ranim si cand ii facem pe altii sa sufere fiindca nu putem trece prin viata ca statuile. poate o sa ni se para ca de noi nu se lipeste nimic, dar vom ajunge sa fim secatuiti pe dinauntru.
pe urma am visat urat, ca-n orice noapte in care adorm tarziu si ma trezesc cu senzatia ca de multe zile n-a mai trecut nicio zi. dar au trecut multe, poate s-au schimbat prea putine, dar acum nici n-as vrea sa treaca timpul prea repede fiindca am vazut si am inteles cum pentru unii fiecare zi inseamna enorm si li se face frica stiind ca inaintea lor nu mai sunt douazeci de ani, poate nici macar unul. si ni se face frica. pana si sa citim despre fiindca uitam ca scrisul vindeca si cititul te ajuta sa intelegi raspunsuri la intrebari pe care nici nu stii ca ti le-ai formulat in minte.
e atata ordine in toata aceasta dezordine incat momentele, asteptarea, timpul au devenit pline de inteles si le rabzi pe toate, le consumi sau te bucuri de ele fara sa mai vrei ceea ce stii ca in acest moment nu poti obtine. sau poate ai putea, dar nu trebuie. nu grabesti nimic din ceea ce nu vrea sa fie grabit si-ti aduni astfel din intelepciunea zilelor, lucrurilor, sentimentelor traite pe fuga.
si din egoismul vindecarii, al impacarii cu sinele, ierti si uiti si te bucuri in situatii in care inainte te-ai fi infuriat, ti-ar fi parut rau, ceva, in orice caz, te-ar fi deranjat. si te bucuri de acest nou sentiment si stii ca toata munca pe care ai dus-o cu tine e ceea ce te-a adus aici. suntem, am scris mai demult, ceea ce alegem sa nu regretam.
atentie insa, imi spun mie si celor care aleg sa nu regrete nimic, sa regretam cand ranim si cand ii facem pe altii sa sufere fiindca nu putem trece prin viata ca statuile. poate o sa ni se para ca de noi nu se lipeste nimic, dar vom ajunge sa fim secatuiti pe dinauntru.
27 May 2013
seninul din inima
Mi-a parut sincer rau ca nu i-am raspuns la "hello" fetitei care m-a salutat mai devreme, dar adevarul e ca m-a luat prin suprindere. Gata, sunt de-aici?! Am inceput deja sa-mi construiesc o viata de om mare? Aceeasi, in acelasi loc?
Cu multi ani in urma, aproape intr-o tinerete indepartata (tineretea timpurie, cea in care nu iei aminte la nimic), salutai aceleasi persoane, nu foarte multe la numar. Portarul caminului in care locuiai tu, portarul caminului in care locuiau prietenii.
La Nicolae Grigorescu salutam, de voie, de nevoie, un semi-proprietar care venea ocazional sa ne faca zile negre. Il rabdam, doar era semi-proprietar. Ne-am petrecut nopti intregi acolo numarand putinele stele pe care le vedeai pe cerul luminat de neoanele orasului. Aveam sa si glumim pe tema asta, un an mai tarziu, la Sala Palatului: "Cum de aici se vad stelele?!". "Astea sunt puse de la primarie".
Si la N. Grigorescu locuiam in apartamentul 59. La Sala Palatului locuiam tot la 59. La noi, o perioada, a stat o prietena care se mutase dintr-un apartament cu acelasi numar. Ciudat cum tocmai aceste detalii iti raman in minte. Si lucirile Ateneului de dincolo de fereastra.
Au ramas insa mult mai multe. Nu cred ca uitam vreodata cu adevarat ceva. Raman acolo, inmagazinate bine, ascunse cat mai abitir, cat sa te ia prin suprindere si sa te faca sa-ti dea lacrimile sau sa zambesti melancolic in cele mai neasteptate momente.
Si ce bine ca sunt inca acolo, momentele alea pe care credeai ca le-ai uitat. Ce bine ca inca iti mai vezi bunicul pe cand era inca tanar, acum douazeci de ani. Ai avut, odata, un bunic tanar cu cei mai albastri ochi din lume.
Inca il mai ai, nu te mai priveste cu acelasi senin, doar te imbratiseaza cu aceeasi inima. Nu stii sa faci ordine in amintiri si nici nu trebuie. Nu stiu sa fac ordine in amintiri si nici nu trebuie.
Cu multi ani in urma, aproape intr-o tinerete indepartata (tineretea timpurie, cea in care nu iei aminte la nimic), salutai aceleasi persoane, nu foarte multe la numar. Portarul caminului in care locuiai tu, portarul caminului in care locuiau prietenii.
La Nicolae Grigorescu salutam, de voie, de nevoie, un semi-proprietar care venea ocazional sa ne faca zile negre. Il rabdam, doar era semi-proprietar. Ne-am petrecut nopti intregi acolo numarand putinele stele pe care le vedeai pe cerul luminat de neoanele orasului. Aveam sa si glumim pe tema asta, un an mai tarziu, la Sala Palatului: "Cum de aici se vad stelele?!". "Astea sunt puse de la primarie".
Si la N. Grigorescu locuiam in apartamentul 59. La Sala Palatului locuiam tot la 59. La noi, o perioada, a stat o prietena care se mutase dintr-un apartament cu acelasi numar. Ciudat cum tocmai aceste detalii iti raman in minte. Si lucirile Ateneului de dincolo de fereastra.
Au ramas insa mult mai multe. Nu cred ca uitam vreodata cu adevarat ceva. Raman acolo, inmagazinate bine, ascunse cat mai abitir, cat sa te ia prin suprindere si sa te faca sa-ti dea lacrimile sau sa zambesti melancolic in cele mai neasteptate momente.
Si ce bine ca sunt inca acolo, momentele alea pe care credeai ca le-ai uitat. Ce bine ca inca iti mai vezi bunicul pe cand era inca tanar, acum douazeci de ani. Ai avut, odata, un bunic tanar cu cei mai albastri ochi din lume.
Inca il mai ai, nu te mai priveste cu acelasi senin, doar te imbratiseaza cu aceeasi inima. Nu stii sa faci ordine in amintiri si nici nu trebuie. Nu stiu sa fac ordine in amintiri si nici nu trebuie.
26 May 2013
intotdeauna
e bine cand cineva pe care il admiri iti impartaseste convingerile si credintele. intrebari la care nu erai sigur de raspuns sunt solutionate de cei care au ajuns acolo unde te vezi intr-o buna zi. si stii ca vrei lucrul asta din motivele bune. doar de dragul de-a face un lucru. niciodata in viata n-am primit atata iubire deodata de cand am descoperit un nou mod, poate si singurul, in care functioneaza lucrurile in univers. lumea din jurul tau e cea pe care o vezi si o modelezi tu. si, alteori, chiar si lumea aceea mare, la care ti se pare ca nu ajungi sau pentru care crezi ca poti face prea putin, poate fi schimbata in bine tot de tine.
azi-dimineata a fost din nou o zi in care nu mi s-a mai parut ca un trecut neschimbat ma ajunge din urma. nu. de mai multa vreme, am simtit asta. am privit soarele, trandafirii infloriti, am ascultat linistea si ciripitul pasarilor. si totul era cum trebuia sa fie.
si-am zambit mult. sper sa fim bine cu totii.
azi-dimineata a fost din nou o zi in care nu mi s-a mai parut ca un trecut neschimbat ma ajunge din urma. nu. de mai multa vreme, am simtit asta. am privit soarele, trandafirii infloriti, am ascultat linistea si ciripitul pasarilor. si totul era cum trebuia sa fie.
si-am zambit mult. sper sa fim bine cu totii.
fa ceea ce trebuie facut
aduni toate florile uscate de prin vaze. si sunt multe. trandafiri, crizanteme, crini, lalele. asezi la fereastra trandafirul japonez deja palit. nici nu mai stii cand ai vazut ultima oara o floare care sa moara atat de repede. mereu iti pare rau cand moare o floare. te simti responsabila ca de oameni. iti faci un ceai, te bucuri ca vine ploaia. asculti schubert pentru ca iti place, nu pentru ca trebuie, nu pentru ca e cool, nu pentru ca e elitist, unic si obscur. probabil, pentru unii e toate acestea. mergi la spital pentru ca trebuie. nu pentru ca iti place. urci cele patru etaje, aceleasi patru pe care le-ai mai urcat si mai demult. mirosul ti-e cunoscut, nici nu ti se mai face greata. miros de spital, de mancare, de caldura. si caldura miroase a oameni, a boli. faci ceea ce trebuie facut, alini un bunic batran, palid. al tau. singurul bunic al copilariei tale. cel mai drag.
inainte sa aluneci in cea de-a doua casa (la adapostul unei case in care esti tu si care seamana cu cine esti), iti retraiesti copilaria in cealalta casa. si, de data asta, nu te mai sperie reintoarcerea in timp. nu mai exista acea teama ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat. totul s-a schimbat.
inapoi acasa, iti ciuntesti bretonul. nu pentru ca trebuie, ci pentru ca asa ai chef. sau, partial, poate ca asa trebuie, cat sa nu-ti mai intre-n ochi. il aveai foarte drept cand erai un copil. nu te-ai mai tuns intr-un salon de ani de zile. parca tocmai impotriva ideii ca "asa trebuie".
o sa faci schite. multe. din ce in ce mai bune. din nou, nu pentru ca trebuie, ci pentru ca, mult timp, ai crezut ca nu mai poti sa desenezi. dar poti. si trebuie.
aici, in cea de-a doua casa, faci ceea ce trebuie facut. intr-o ordine fireasca, intr-o liniste pe care ai inceput sa o aperi din ce in ce mai darz. tresari cand cineva incearca s-o tulbure. nu ti-a fost usor sa o obtii si e printre lucrurile cele mai de pret. aici, e un echilibru. aici e un refugiu.
o sa fie o furtuna teribila. minunata. e atata intelepciune in ploaie.
inainte sa aluneci in cea de-a doua casa (la adapostul unei case in care esti tu si care seamana cu cine esti), iti retraiesti copilaria in cealalta casa. si, de data asta, nu te mai sperie reintoarcerea in timp. nu mai exista acea teama ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat. totul s-a schimbat.
inapoi acasa, iti ciuntesti bretonul. nu pentru ca trebuie, ci pentru ca asa ai chef. sau, partial, poate ca asa trebuie, cat sa nu-ti mai intre-n ochi. il aveai foarte drept cand erai un copil. nu te-ai mai tuns intr-un salon de ani de zile. parca tocmai impotriva ideii ca "asa trebuie".
o sa faci schite. multe. din ce in ce mai bune. din nou, nu pentru ca trebuie, ci pentru ca, mult timp, ai crezut ca nu mai poti sa desenezi. dar poti. si trebuie.
aici, in cea de-a doua casa, faci ceea ce trebuie facut. intr-o ordine fireasca, intr-o liniste pe care ai inceput sa o aperi din ce in ce mai darz. tresari cand cineva incearca s-o tulbure. nu ti-a fost usor sa o obtii si e printre lucrurile cele mai de pret. aici, e un echilibru. aici e un refugiu.
o sa fie o furtuna teribila. minunata. e atata intelepciune in ploaie.
21 May 2013
let you go
pe oameni ii tinem langa noi fiindca ne e frica. ii tinem langa noi fiindca ne temem de durerea pe care o sa ne-o provoace plecarea lor. alteori am vrea sa disparem, sa nu fim noi cei care trebuie sa indure. "de ce noi?", ne intrebam, ca si cum in acel moment am fi singurii din lume aflati in suferinta. dar omului ii e dat sa sufere prin el sau altii, intr-o forma sau alta.
unii fug. merg peste mari si tari, departe. e mai usor sa nu suferi cand nu mai esti acolo. ochii care nu se vad chiar se uita. distanta pacaleste oamenii si macina sentimentele. dar nimanui nu-i place sa vorbeasca despre lucruri triste. e ceea ce e si e ceea ce trebuie sa fie.
cu durere, cu bucurie, fara sa ne putem pune vreodata la adapost de ceva. dar trebuie sa traim cu inima deschisa, atat cat traim. si cand ne copleseste frica, sa ne amintim ca o sa treaca. si sa avem incredere.
unii fug. merg peste mari si tari, departe. e mai usor sa nu suferi cand nu mai esti acolo. ochii care nu se vad chiar se uita. distanta pacaleste oamenii si macina sentimentele. dar nimanui nu-i place sa vorbeasca despre lucruri triste. e ceea ce e si e ceea ce trebuie sa fie.
cu durere, cu bucurie, fara sa ne putem pune vreodata la adapost de ceva. dar trebuie sa traim cu inima deschisa, atat cat traim. si cand ne copleseste frica, sa ne amintim ca o sa treaca. si sa avem incredere.
20 May 2013
no pain, no gain
ma amuz gandindu-ma ca uitasem efectiv ca daca tu nu misti un deget, nimic in jur nu se misca. asa ca acum deodata s-a pornit un val si se tot rostogoleste si-l vreau, eu l-am creat, dar acum il vreau pe tot! nu stiu cum de am reusit sa nu fac nimic din ce stiam ca pot si-am asteptat nici eu nu stiu ce. ca dovada ca de-azi-dimineata s-au schimbat deja foarte multe. si am de gand sa o tin tot asa fiindca nu mai e cale de intoarcere. :) si nici nu vreau sa ma gandesc prea mult la tot ce se intampla si la tot ce am de facut. stiu ca pot si asta ar trebui sa fie suficient. si, de cele mai multe ori, daca nu chiar intotdeauna, este.
19 May 2013
multumesc
mi-au reamintit alti oameni ce poate insemna fericirea si de unde vine. am invatat de la alti oameni sa am mai multa incredere in mine.
m-au invatat alti oameni cum sa fiu un om mai bun. am invatat de la cei care critica sa critic mai putin. am invatat de la cei care pun etichete sa nu mai pun nicio eticheta.
am invatat de la cei care au reusit ca pot si eu. am invatat de la cei care nu s-au sfiit sa arate de unde au inceput ca nu am voie sa-mi caut scuze. am invatat ce e mai bun de la cei mai buni oameni.
am invatat lectii peste lectii, zi de zi, luna de luna. in toate exista un motiv si fiecare om din viata noastra are un rol bine definit. cred in experiente si cred ca e bine sa fii deschis sa cunosti alti oameni. intotdeauna prefer sa-mi asum riscul de a ma alege cu o dezamagire sau o suferinta a inimii. fiindca odata cu riscul vine si sansa de a cunoaste un om extraordinar si de a te bucura de o viata si mai frumoasa.
am invatat de la fiecare om in parte ca viata e ca un rau, ca nu trebuie sa te legi de nimic ce vrea sa mearga mai departe, ca nu trebuie sa inoti impotriva curentului, ci sa stii sa mergi in voia lucrurilor si sa te bucuri de copacii care fac umbra deasupra apei.
sunt unde sunt acum datorita tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut si inteleg prin asta oamenii care inca fac parte din viata mea, dar si oamenii al caror rol s-a incheiat, cel putin deocamdata. si datorita deciziilor mele, dar si din cauza deciziilor mele. imi asum tot si nu imi mai caut scuze.
de la alti oameni am invatat sa nu ma agat de nimeni. si e mare lucru sa stii sa nu mai iei nimic personal. am invatat ca cei mai buni oameni sunt cei care se daruiesc si impartasesc sincer din ceea ce stiu si sunt. si-am invatat ca sinceritatea si sentimentele frumoase pot fi cultivate cu si mai multa grija si ca nimic nu te schimba mai mult in bine decat niste oameni buni. dar am vazut si ca alti oameni te pot schimba in rau.
am invatat multe. multumesc.
m-au invatat alti oameni cum sa fiu un om mai bun. am invatat de la cei care critica sa critic mai putin. am invatat de la cei care pun etichete sa nu mai pun nicio eticheta.
am invatat de la cei care au reusit ca pot si eu. am invatat de la cei care nu s-au sfiit sa arate de unde au inceput ca nu am voie sa-mi caut scuze. am invatat ce e mai bun de la cei mai buni oameni.
am invatat lectii peste lectii, zi de zi, luna de luna. in toate exista un motiv si fiecare om din viata noastra are un rol bine definit. cred in experiente si cred ca e bine sa fii deschis sa cunosti alti oameni. intotdeauna prefer sa-mi asum riscul de a ma alege cu o dezamagire sau o suferinta a inimii. fiindca odata cu riscul vine si sansa de a cunoaste un om extraordinar si de a te bucura de o viata si mai frumoasa.
am invatat de la fiecare om in parte ca viata e ca un rau, ca nu trebuie sa te legi de nimic ce vrea sa mearga mai departe, ca nu trebuie sa inoti impotriva curentului, ci sa stii sa mergi in voia lucrurilor si sa te bucuri de copacii care fac umbra deasupra apei.
sunt unde sunt acum datorita tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut si inteleg prin asta oamenii care inca fac parte din viata mea, dar si oamenii al caror rol s-a incheiat, cel putin deocamdata. si datorita deciziilor mele, dar si din cauza deciziilor mele. imi asum tot si nu imi mai caut scuze.
de la alti oameni am invatat sa nu ma agat de nimeni. si e mare lucru sa stii sa nu mai iei nimic personal. am invatat ca cei mai buni oameni sunt cei care se daruiesc si impartasesc sincer din ceea ce stiu si sunt. si-am invatat ca sinceritatea si sentimentele frumoase pot fi cultivate cu si mai multa grija si ca nimic nu te schimba mai mult in bine decat niste oameni buni. dar am vazut si ca alti oameni te pot schimba in rau.
am invatat multe. multumesc.
16 May 2013
astenia inimii
stii cum dezamagim? foarte simplu. mai intai ne dezamagim pe noi si-atunci ne e mult mai usor sa-i dezamagim pe ceilalti. e ca atunci cand esti nervos si-ti descarci nervii pe oricine se nimereste sa-ti iasa in cale. eu te dezamagesc pe tine, tu pe mine, apoi si tu dezamagesti alti oameni, iar alti oameni ne dezamagesc pe noi. astenia inimii, in aceasta privinta, nu poate fi rezolvata. traim intr-o lume in care dezamagirile nu au cum sa lipseasca si, intre noi fie vorba, au un rol al lor, asa cum il are si tristetea.
dezamagim intr-o secunda. putem sa dezamagim dimineata, printr-un singur cuvant. sau seara, inainte de culcare. sau cand faci cafeaua, sau la telefon. sau dupa ce te-ai framantat zile in sir si in sfarsit ii spui. dezamagesti oricum, chiar si atunci cand ai grija sa nu dezamagesti. iar aceasta e dezamagirea care se imparte la doi. fiindca de dezamagiri nu scapa nimeni. insa cu cat vei arunca vina pe ceilalti, cu atat vei fi mai dezamagit.
dezamagirile impartite la doi sunt cele pe care trebuie sa le analizezi cel mai mult. fiindca ai si tu o vina. si trebuie sa ti-o asumi si sa mergi mai departe. si sa o iei de la inceput cu lectia invatata. ai dezamagit in felul ala si nu mai faci. fiindca altfel ramai orb daca ai dezamagit de zece ori in acelasi fel si tu n-ai invatat nimic.
nu-i om care sa nu fi dezamagit vreodata pe altcineva. nu-i om care sa nu fi fost dezamagit. important e sa nu ne obisnuim cu asta. sa nu o luam ca pe ceva ce exista in noi, ca o a treia mana de care nu putem scapa. a dezamagi nu e o insusire, e un obicei prost.
dezamagim intr-o secunda. putem sa dezamagim dimineata, printr-un singur cuvant. sau seara, inainte de culcare. sau cand faci cafeaua, sau la telefon. sau dupa ce te-ai framantat zile in sir si in sfarsit ii spui. dezamagesti oricum, chiar si atunci cand ai grija sa nu dezamagesti. iar aceasta e dezamagirea care se imparte la doi. fiindca de dezamagiri nu scapa nimeni. insa cu cat vei arunca vina pe ceilalti, cu atat vei fi mai dezamagit.
dezamagirile impartite la doi sunt cele pe care trebuie sa le analizezi cel mai mult. fiindca ai si tu o vina. si trebuie sa ti-o asumi si sa mergi mai departe. si sa o iei de la inceput cu lectia invatata. ai dezamagit in felul ala si nu mai faci. fiindca altfel ramai orb daca ai dezamagit de zece ori in acelasi fel si tu n-ai invatat nimic.
nu-i om care sa nu fi dezamagit vreodata pe altcineva. nu-i om care sa nu fi fost dezamagit. important e sa nu ne obisnuim cu asta. sa nu o luam ca pe ceva ce exista in noi, ca o a treia mana de care nu putem scapa. a dezamagi nu e o insusire, e un obicei prost.
despre superputeri
n-as spune ca au disparut. doar ca le-am inlocuit. le folosesc sau le pastrez, momentan? stiu ca inca le am, dar eu nu mai ascult de mine. nici corpul meu nu a ascultat de mine in dimineata aceasta in care nu m-am putut ridica din pat (nu am vrut) dupa doar patru ore de somn.
si, pe urma, cand stii ca n-ai facut cat ai fi putut face, cand nici macar nu simti ca ar fi trebuit sa faci mai mult, sau sa zicem ca nu-ti pasa sau nu te simti suficient de rau, te intrebi unde-ti sunt superputerile. oare cum ar fi sa traim o intreaga viata auzind doar muzica? sau sa existe niste fiinte, undeva, care sa aiba un soundtrack al lor, fiecare fiinta cu propriile cantece. iar uneori, o data la o mie de ani, doua fiinte cu acelasi soundtrack sa se intalneasca si atunci sa se produca o explozie de sunete, un val urias care sa schimbe toate cantecele din lumea acestor fiinte. sa mai adauge un sunet, nemaiauzit pana atunci. sau o noua nota. sa schimbe ceva, sa inceapa, pentru ele, o existenta noua, imbunatatita. oare cum ar fi sa traiesti ascultand toata viata muzica?
ma gandesc ca am avea sentimente complet diferite. ca poate am oscila de la o piesa la alta, am zambi si ne-am intrista din zece in zece minute, am dansa mai mereu si, dincolo de melodiile unice din urechile fiecaruia, dansul ar fi limbajul universal.
stiai ca poti sa te iubesti si sa fii si suparat pe tine in acelasi timp? sa nu-ti oferi ce e mai bun? am facut asta mult timp, fara sa-mi dau seama. doar recent mi-am dat seama de cum stau lucrurile. si mi-a fost frica sa scriu explicit despre asta, nici acum nu scriu fiindca de multe ori, cand le dai cuvinte, unele lucruri dispar. asa ca despre asta nu o sa scriu niciodata fiindca nu vreau sa se piarda. stiu ca e acum in mine si nu s-a schimbat, dar nu vreau sa risc.
oricum, cred ca azi as fi vrut sa vorbesc despre lucrurile pe care nu le fac. sau nu stiu. se desfasoara totul intr-un mod straniu. sau poate e straniu doar momentul asta. sau poate ca asa se simte fericirea. stranie. :)
si, pe urma, cand stii ca n-ai facut cat ai fi putut face, cand nici macar nu simti ca ar fi trebuit sa faci mai mult, sau sa zicem ca nu-ti pasa sau nu te simti suficient de rau, te intrebi unde-ti sunt superputerile. oare cum ar fi sa traim o intreaga viata auzind doar muzica? sau sa existe niste fiinte, undeva, care sa aiba un soundtrack al lor, fiecare fiinta cu propriile cantece. iar uneori, o data la o mie de ani, doua fiinte cu acelasi soundtrack sa se intalneasca si atunci sa se produca o explozie de sunete, un val urias care sa schimbe toate cantecele din lumea acestor fiinte. sa mai adauge un sunet, nemaiauzit pana atunci. sau o noua nota. sa schimbe ceva, sa inceapa, pentru ele, o existenta noua, imbunatatita. oare cum ar fi sa traiesti ascultand toata viata muzica?
ma gandesc ca am avea sentimente complet diferite. ca poate am oscila de la o piesa la alta, am zambi si ne-am intrista din zece in zece minute, am dansa mai mereu si, dincolo de melodiile unice din urechile fiecaruia, dansul ar fi limbajul universal.
stiai ca poti sa te iubesti si sa fii si suparat pe tine in acelasi timp? sa nu-ti oferi ce e mai bun? am facut asta mult timp, fara sa-mi dau seama. doar recent mi-am dat seama de cum stau lucrurile. si mi-a fost frica sa scriu explicit despre asta, nici acum nu scriu fiindca de multe ori, cand le dai cuvinte, unele lucruri dispar. asa ca despre asta nu o sa scriu niciodata fiindca nu vreau sa se piarda. stiu ca e acum in mine si nu s-a schimbat, dar nu vreau sa risc.
oricum, cred ca azi as fi vrut sa vorbesc despre lucrurile pe care nu le fac. sau nu stiu. se desfasoara totul intr-un mod straniu. sau poate e straniu doar momentul asta. sau poate ca asa se simte fericirea. stranie. :)
14 May 2013
26 later
am invatat ca modestia e printre cele mai importante lucruri din viata si ca fara modestie ai toate sansele sa strici ce-ai construit bun pana la un moment.
ca oamenii se schimba, dar greu si numai cand isi doresc asta si se cunosc suficient de bine.
ca nimic nu e atat de negru pe cat pare.
ca tot ce se intampla se intampla cu un motiv si ca nimic nu este impotriva noastra.
ca suntem responsabili pentru viata pe care o avem si ca daca suntem nemultumiti, nu e vina nimanui in afara de a noastra.
ca e in ordine sa iubesti si la 100 de ani la fel de puternic cum ai iubit la 20. ca e mai bine sa iubesti si sa fii ranit decat sa-ti petreci viata cu o inima goala pe dinauntru.
ca trebuie sa-ti asculti instinctul, sa fii atent mai mult la fapte decat la vorbe si sa stii ca intuitia functioneaza corect, de cele mai multe ori.
nu, nu cred ca traim intr-o lume perfecta si nu o idealizez. doar aleg binele dincolo de rau.
ca omul poate imbraca multe forme si haine si ca ramane acelasi numai daca formele pe care le adopta sunt apropiate de cine e cu adevarat.
ca viata noastra se compune, se modifica si se reorganizeaza dupa cum suntem noi pe o perioada mai mare de timp.
:) 26 later, smiling.
ca oamenii se schimba, dar greu si numai cand isi doresc asta si se cunosc suficient de bine.
ca nimic nu e atat de negru pe cat pare.
ca tot ce se intampla se intampla cu un motiv si ca nimic nu este impotriva noastra.
ca suntem responsabili pentru viata pe care o avem si ca daca suntem nemultumiti, nu e vina nimanui in afara de a noastra.
ca e in ordine sa iubesti si la 100 de ani la fel de puternic cum ai iubit la 20. ca e mai bine sa iubesti si sa fii ranit decat sa-ti petreci viata cu o inima goala pe dinauntru.
ca trebuie sa-ti asculti instinctul, sa fii atent mai mult la fapte decat la vorbe si sa stii ca intuitia functioneaza corect, de cele mai multe ori.
nu, nu cred ca traim intr-o lume perfecta si nu o idealizez. doar aleg binele dincolo de rau.
ca omul poate imbraca multe forme si haine si ca ramane acelasi numai daca formele pe care le adopta sunt apropiate de cine e cu adevarat.
ca viata noastra se compune, se modifica si se reorganizeaza dupa cum suntem noi pe o perioada mai mare de timp.
:) 26 later, smiling.
13 May 2013
greu de explicat
nu prea mai am chef sa scriu in timpul saptamanii. poate ca cele mai bune texte se scriu sambata. cand iti cunosti lumina din jur, cand muzica e numai a ta, cand esti numai tu cu tine sau cand el e acolo si traiesti cele mai frumoase dupa-amiezi din lume. cand cafeaua e cafeaua, cand ora doua e ora doua si nu e nicio graba fiindca a doua zi e duminica si luni nici nu pare sa existe.
saptamana aceasta e atat de plina incat am facut doua liste doar ca sa pot sa dorm. am visat totusi ca un om tot arunca inspre noi cu multe cutite si pana la urma am ajuns sa dormim intr-o posta abandonata. lucrurile care trebuie facute se fac si le fac si cred ca de-asta mi se si par ca uneori se strang in jurul meu. dar le fac prin puteri pe care nu le banuisem fara sa le mai abandonez, fara sa ma mai abandonez. si ziua mea care incepe la 6 dimineata se umple cu schite inca din acea prima ora, dintr-o cafea bauta cat mai puternica si neagra, neaparat fierbinte, cu o muzica in surdina. si mai apoi infrunt ziua, fac ceea ce trebuie facut. as inmulti totul cu 100. nu incep de maine. maine e ziua mea. 26 de ani. mi se pare doar ca a venit parca prea repede sau nici eu nu stiu, dar stiu ca totul e asa cum ar trebui sa fie.
pot sa fac acum conexiuni mult mai usor. si pot sa vad cum munca din trecut imi face ordine in ganduri si pot sa-ti spun totul despre mine, cine sunt, ce vreau si ce-mi place, fara sa am un plan anume. fiindca am inteles cum se asaza unele lucruri, de unde vin, cum se intampla si de ce. fiindca tot ce exista are un rol anume si fiindca acum doi-trei ani nu plangeam daca l-as fi citit pe m. h. simionescu, dar acum plang din cinci in cinci pagini la fragmente care-mi rastalmacesc sufletul, iar eu ma bucur fiindca inteleg lucruri pe care inainte nu le aveam in mine.
e bine sa plangi pentru durerile altora fiindca sunt si durerile tale. nu exista un singur om, exista o singura lume.
saptamana aceasta e atat de plina incat am facut doua liste doar ca sa pot sa dorm. am visat totusi ca un om tot arunca inspre noi cu multe cutite si pana la urma am ajuns sa dormim intr-o posta abandonata. lucrurile care trebuie facute se fac si le fac si cred ca de-asta mi se si par ca uneori se strang in jurul meu. dar le fac prin puteri pe care nu le banuisem fara sa le mai abandonez, fara sa ma mai abandonez. si ziua mea care incepe la 6 dimineata se umple cu schite inca din acea prima ora, dintr-o cafea bauta cat mai puternica si neagra, neaparat fierbinte, cu o muzica in surdina. si mai apoi infrunt ziua, fac ceea ce trebuie facut. as inmulti totul cu 100. nu incep de maine. maine e ziua mea. 26 de ani. mi se pare doar ca a venit parca prea repede sau nici eu nu stiu, dar stiu ca totul e asa cum ar trebui sa fie.
pot sa fac acum conexiuni mult mai usor. si pot sa vad cum munca din trecut imi face ordine in ganduri si pot sa-ti spun totul despre mine, cine sunt, ce vreau si ce-mi place, fara sa am un plan anume. fiindca am inteles cum se asaza unele lucruri, de unde vin, cum se intampla si de ce. fiindca tot ce exista are un rol anume si fiindca acum doi-trei ani nu plangeam daca l-as fi citit pe m. h. simionescu, dar acum plang din cinci in cinci pagini la fragmente care-mi rastalmacesc sufletul, iar eu ma bucur fiindca inteleg lucruri pe care inainte nu le aveam in mine.
e bine sa plangi pentru durerile altora fiindca sunt si durerile tale. nu exista un singur om, exista o singura lume.
10 May 2013
fii bun ca nu stii cum o sa fie
eu cred ca cineva care-ti judeca muzica si prietenii nu prea are ce cauta langa tine.
07 May 2013
cugetări scurte, matinale
şi-apoi m-am oprit şi mi-am spus că nu asta trebuie să fac. fiindcă motivaţia ar fi una greşită şi fiindcă nu asta îmi doresc, cel puţin nu aşa. oricum, ceva m-a oprit. un "stai" pe care l-am auzit clar ca lumina zilei, un stai liniştitor, un stai care m-a bucurat: fac ceea ce trebuie. şi unde mai pui că e şi aşa de uşor. aş fi simţit asta ca o trădare. faţă de mine, evident. şi poate că nu e momentul. poate e doar un semn al Rezistenţei.
ce amuzant se petrec unele lucruri şi ce frumos, în acelaşi timp. şi-aşa de cutremurătoare sunt unele că îţi dai seama cât sunt de reale. aproape că aş fi vrut să-mi pipăi Sinele, imaginează-ţi, ce gând, dar nu, nu se schimbase nimic, totul era şi e cum trebuie să fie. şi ce ciudat că tocmai realitatea devine irealitate şi că nu-ţi mai îngădui surplusul, iar ceea ce trebuie să fie este fără să-l mai aminteşti.
totul are atâta înţeles, realitatea asta nouă, dar e şi atât de ascunsă, de invizibilă. nu am voie să am cuvinte ca să o descriu. e ceea ce, pentru prima oară, nu trebuie descris.
ce amuzant se petrec unele lucruri şi ce frumos, în acelaşi timp. şi-aşa de cutremurătoare sunt unele că îţi dai seama cât sunt de reale. aproape că aş fi vrut să-mi pipăi Sinele, imaginează-ţi, ce gând, dar nu, nu se schimbase nimic, totul era şi e cum trebuie să fie. şi ce ciudat că tocmai realitatea devine irealitate şi că nu-ţi mai îngădui surplusul, iar ceea ce trebuie să fie este fără să-l mai aminteşti.
totul are atâta înţeles, realitatea asta nouă, dar e şi atât de ascunsă, de invizibilă. nu am voie să am cuvinte ca să o descriu. e ceea ce, pentru prima oară, nu trebuie descris.
05 May 2013
the healing
the healing happens unexpectedly
listen to what I say
do you hear me?
the healing happens unexpectedly
when drinking some tea
a third cup of tea
curtains hiding light
sunday
on a Sunday
it just happen that it was Easter
Sunday and so anyway while I was having my third cup of tea
healing happened
I don't want to write about it
even though you might think I am
- but I am not -
I am not sharing this with anyone
- I used to share a lot -
and so healing happened
unexpectedly
while I was having my third
cup of tea
I am healed now
I now know what yesterday I only imagined
and hoped
someone else would give me
but healing came to me
unexpectedly
I can't describe it nor can I talk about it
it could have even been in that cup of tea
but now it's here
and I know what I am supposed to do
I am already doing so
and oh
the healing came to me.
listen to what I say
do you hear me?
the healing happens unexpectedly
when drinking some tea
a third cup of tea
curtains hiding light
sunday
on a Sunday
it just happen that it was Easter
Sunday and so anyway while I was having my third cup of tea
healing happened
I don't want to write about it
even though you might think I am
- but I am not -
I am not sharing this with anyone
- I used to share a lot -
and so healing happened
unexpectedly
while I was having my third
cup of tea
I am healed now
I now know what yesterday I only imagined
and hoped
someone else would give me
but healing came to me
unexpectedly
I can't describe it nor can I talk about it
it could have even been in that cup of tea
but now it's here
and I know what I am supposed to do
I am already doing so
and oh
the healing came to me.
04 May 2013
that perfect imperfection
intr-o lume perfecta, atat de imperfecta, camerele nu sunt in intregime albe, plantele nu sunt in intregime verzi si uneori poti face desene in praful de pe masa, mai ales cand te intorci dintr-o calatorie de cateva zile si-ti lasi bagajul pe jumatate desfacut, in mijlocul camerei, pana la jumatatea zilei. ocazional, scoti de acolo tricouri si camasi pe care n-ai apucat sa le porti cat ai fost plecat.
unele plante se usuca si aragazul tau nu e intotdeauna curat. alteori intarzii si cate o jumatate de ora, chiar daca de obicei iti place sa ajungi la timp. intr-o lume perfecta, perfect de imperfecta, sunt gropi pe strazi, te enervezi, te infurii, promiti, iti incalci promisiunile, alergi sa prinzi metroul, il pierzi, uiti ca la o anumita ora trebuia sa fii intr-un anumit loc.
si, cel mai important, iti promiti tie ca e ultima oara cand. dar incalci si promisiunea asta fiindca, nu-i asa, nimeni nu-i perfect. inarmat cu aceeasi scuza, dai la o parte tot ce-ai invatat in toti acesti ani sau, in orice caz, tot ce ti-ai promis ca o sa tii minte.
iti musti uneori limba, te enerveaza caldura, te enerveaza frigul. gasesti trei facturi neplatite, uitate in cutia postala. intr-o lume perfecta, facturile nu se platesc niciodata la timp. e un haos perfect, in care oamenii nu sunt niciodata aceiasi, niciodata la fel, un haos pe care tu il intelegi, dar pe care alti oameni nu l-ar putea pricepe nicicum. e o lume perfecta asa cum e ea, plina de imperfectiuni.
iei la intamplare o carte, o deschizi de la jumatate, bei cafeaua de ieri, te ascunzi de oameni intr-un apartament cu jaluzelele coborate pana la jumatate, dincolo soarele pare mai mult decat poti suporta in dupa-amiaza asta.
si praf, si trafic, si poate bulevardul magheru, oricum ar fi, oricata dezordine, e bine asa.
unele plante se usuca si aragazul tau nu e intotdeauna curat. alteori intarzii si cate o jumatate de ora, chiar daca de obicei iti place sa ajungi la timp. intr-o lume perfecta, perfect de imperfecta, sunt gropi pe strazi, te enervezi, te infurii, promiti, iti incalci promisiunile, alergi sa prinzi metroul, il pierzi, uiti ca la o anumita ora trebuia sa fii intr-un anumit loc.
si, cel mai important, iti promiti tie ca e ultima oara cand. dar incalci si promisiunea asta fiindca, nu-i asa, nimeni nu-i perfect. inarmat cu aceeasi scuza, dai la o parte tot ce-ai invatat in toti acesti ani sau, in orice caz, tot ce ti-ai promis ca o sa tii minte.
iti musti uneori limba, te enerveaza caldura, te enerveaza frigul. gasesti trei facturi neplatite, uitate in cutia postala. intr-o lume perfecta, facturile nu se platesc niciodata la timp. e un haos perfect, in care oamenii nu sunt niciodata aceiasi, niciodata la fel, un haos pe care tu il intelegi, dar pe care alti oameni nu l-ar putea pricepe nicicum. e o lume perfecta asa cum e ea, plina de imperfectiuni.
iei la intamplare o carte, o deschizi de la jumatate, bei cafeaua de ieri, te ascunzi de oameni intr-un apartament cu jaluzelele coborate pana la jumatate, dincolo soarele pare mai mult decat poti suporta in dupa-amiaza asta.
si praf, si trafic, si poate bulevardul magheru, oricum ar fi, oricata dezordine, e bine asa.
domnule, totul e minunat
poate e muzica sau poate e datorita faptului ca tocmai am citit asta, dar totul e minunat. nu perfect, nu stiu sa definesc perfectiunea, insa daca stai si iei lucrurile cum vin si respiri mai din inima sau mai din plamani si-ti tii capul deasupra apei, cam ajungi la aceeasi concluzie. ca n-or fi lucrurile cele mai bune tot timpul, ca poate uneori nu vezi nicio solutie, dar ca atunci cand stii sa vezi binele dincolo de un minus, cand inainte cerul negru ramanea negru si-atat, iar acum vezi o raza de soare oricand sau cel putin intuiesti ca exista, pe termen lung sau privind in urma sau rasucind totul pe de-o parte si alta, totul e minunat.
si asta e o provocare mare, sa vezi lucrurile asa, sa rezisti, sa fii ala tamp care zambeste cand toti spun ca se ineaca muntii cu totul. e ca si cum locuitorii venetiei ar trebui sa se arunce de pe-acum in apa, oricum se scufunda. si nu-i asa. domnule, ca vrei sau nu vrei, o raza de soare tot exista. numai ca trebuie sa vrei s-o vezi.
si asta e o provocare mare, sa vezi lucrurile asa, sa rezisti, sa fii ala tamp care zambeste cand toti spun ca se ineaca muntii cu totul. e ca si cum locuitorii venetiei ar trebui sa se arunce de pe-acum in apa, oricum se scufunda. si nu-i asa. domnule, ca vrei sau nu vrei, o raza de soare tot exista. numai ca trebuie sa vrei s-o vezi.
Subscribe to:
Posts (Atom)
