de ce faci asta?

ma uit de mai bine de o ora la monitor si incerc sa-mi dau seama, ce are, cu adevarat, sens. incerc sa scriu, dar nu imi dau seama de ce as face asta daca nu ar schimba ceva, daca nu ar aduce un alt inteles, o alta perspectiva asupra a ceea ce exista deja. www.romaniaimbatraneste.ro. nu e un link intamplator. e poate durerea mea ascunsa pe care am tinut-o in mine vazandu-mi bunicul care imbatraneste, neajutorat, in ciuda eforturilor noastre, in ciuda faptului operatiilor... in ciuda a tot. as fi vrut atunci sa fiu in alta parte, el sa ma fi crescut in alta parte, sa-mi fi istorisit despre cum a strabatut campii intregi calare, despre cum s-a ratacit intr-o noapte de iarna pe un viscol ingrozitor, intr-o alta tara. pentru el mi-am dorit atunci, cel mai mult, sa ma fi aflat in alta parte, sa fi crescut in alt loc. pentru ca el sa fi avut poate un alt final de viata, o alta poveste. pentru ca noi sa fi putut sa fim langa el in noaptea in care s-a stins singur, desi mama fusese aproape ora de ora, zile intregi, langa el. e durerea ei pe care nu o poate imparti cu mine. e durerea mea pe care nu o pot imparti cu nimeni.

si imi dau seama ca am ascuns bine lucrurile astea. le-am ascuns prin uitare, departe de mine, ca si cum nici nu s-ar fi petrecut. cum imbratisezi o astfel de durere? cum suporti mai departe zilele stiind ca inca nu ai strigat suficient, nu ai plans suficient, nu te-a durut, poate, cum ar fi trebuit? poate ca doliul chiar vindeca. eu n-am stiut sa-l port. mi-a fost frica sa il tin atat de aproape, asa. cu acea amintire. poate ca m-ar fi ajutat, atunci, o credinta, de orice fel. dar n-am avut-o si nu o am nici acum. nu am decat convingerea ca exista, intr-adevar, o energie a tot ceea ce exista, o forta pe care noi nu o intelegem. dar e ceva atat de extraordinar incat va transforma totul atunci cand ne vom fi pierdut drumul de tot. drumul pe care acum orbecaim. drumul pe care ni-l sapam singuri, sub picioare.

le scot la lumina, indraznesc sa le scriu. nu doar sinceritatea fata de noi insine e esentiala, ci si cea scoasa in vazul lumii. asta e, asta e marturia cea mai sincera. sa ai curajul sa arati foaia scrisa in fata celor mai aspri judecatori. si sa stii, totodata, ca nimic din ce spun ei nu mai poate ajunge la tine.

inspira sunetele, inspira secundele

universitate, 27 septembrie 2014, bucuresti

Sunt multi pasi pe care ii fac, intr-o directie pe care o simt, iar toate ideile, toate banuielile, toate presupunerile si gandurile fugitive duc la aceeasi concluzie. Schimbarile care se produc zi de zi si clipa de clipa duc la o schimbare mai mare, inevitabila, la un rezultat insa in continua transformare. Imi dau ultimii bani pe carti si mi se pare cel mai firesc lucru din lume. Descriu si simt nevoia sa scriu despre un prezent in stare de conflict si stiu ca nu poti ignora un razboi care se desfasoara la granite. Asa cum nu poti ignora o stare de conflict interna. Si ma privesc in oglinda, ma iau la intrebari si stiu, stiu prea bine, cu ce imi sunt datoare, dar si ce merit. Si mai stiu ca mintea asta, desi acum inca adormita, inca nu suficient de alerta, in ciuda unei ciocolate pe care am mancat-o in timp ce savuram o cafea neagra, stie, cunoaste mai multe, intelege mai bine. Nu inchid acum ochii, nu merg la somn, am de terminat un text. Ma gandeam ca aseara am reintalnit intamplator, pe strada, un om care mi-a oferit o semi-imbratisare, m-am gandit apoi ca e un om bun, mereu vad mai intai binele in oameni, dupa care, descoperind si altceva, plec. Sunt mici calatorii spre noi plimbarile nocturne, nu ne trebuie intotdeauna o alta tara ca sa descoperim ceva ce n-am indraznit sa ne spunem.

cum miroase toamna

iti scriu ca sa intelegi. ca sa vezi, daca vrei sa vii vreodata prin bucuresti sau daca locuiesti deja aici, ca toamna poate fi unul dintre cele mai fermecatoare anotimpuri. fiindca aici toamna, chiar daca se dezvaluie mai greu, stie sa te farmece pentru totdeauna. poate sa te si supere, teribil, daca nu intelegi ca trebuie sa iubesti ploaia. ma gandesc ca multe nu s-au schimbat. nu ne indepartam cu mult de locurile care ne-au devenit, de-a lungul timpului, dragi. daca avem noroc, pastram in vietile noastre si oameni pe care ii stim de multa vreme. poate ca norocul asta e, sa cresti alaturi de oameni dragi. sa iti stii anotimpurile pe de rost, sa te poti bucura de chipurile blande si de zambetele sincere pe care le-ai intalnit si toamna trecuta. sa mananci o supa crema cu unul dintre cei mai buni prieteni. sa teseti, impreuna, planuri si vise noi. si, odata cu nota, sa stiti amandoi ca o sa fie bine.

un fel de credit

Imi sunt datoare, pana la varsta asta, cu cateva lucruri esentiale:

- o iertare pe care nu mi-am acordat-o in totalitate
- o iubire pe care nu am stiut sa mi-o ofer inca din adolescenta
- un rasfat pe care il invat abia acum, zi de zi
- o incredere mai mare
- niste riscuri pe care nu mi le-am asumat
- o schimbare pe care am tot amanat-o
- un timp pe care l-am oferit altora in loc sa mi-l ofer mie
- uitare
- convingerea ca pot fi altcineva in alta parte
- increderea ca voi reusi
- iubirea fata de mine pentru a intelege si primi iubirea din alta parte
- educarea in aceasta directie de descoperire a sinelui
- proiectele abandonate fara un motiv
- un timp pe care sa nu-l mai impart, o vreme, cu nimeni

abbadon

azi ar putea fi joi si, totusi, e miercuri, e ora trei, de ce nu insa si patru, de ce nu insa prea devreme sau prea tarziu cand ar putea, de fapt, sa se petreaca totul acum? azi as putea fi aici, si totusi, nu sunt, azi as putea fi in alta parte, dar nu sunt nicicum, as putea fi si as putea sa nu fiu, mintea mea ar putea sa fie odihnita si nu e, ochii mei ar putea privi larg deschisi si nu sunt, eu nu sunt, eu nu cred ca sunt, eu nu inteleg nimic. nu se face liniste si parca nici nu-mi pasa desi spre liniste tind si mi-e frica sa nu ma pierd in neliniste asa ca nu stiu nimic, nu fac nimic, indraznesc si nu indraznesc, obosesc, apoi o iau de la capat. multumesc si nemultumesc, as putea fi fericita azi, dar nu sunt, as putea fi trista azi, de ce nu si maine, as putea zambi insa ca acum doua veri sau nu, nu-mi amintesc si-mi amintesc, nu pricep si nu pricep, oare altcineva intelege mai mult, cu siguranta. de ce spui multumesc si pleci. degeaba spui multumesc si ramai. sunt doua borcane cu dulceata in frigider, doua, nici mai mult, nici mai putin, a plouat si ar fi putut sa nu ploua, nimic nu pare sa aiba sens cand totul e mai plin de inteles ca niciodata, mi-a fost frig, dar ar fi putut sa nu-mi fie, la metrou n-am fost eu in timp ce tocmai eu am mers patru statii cu metroul fiindca a plouat cand ar fi putut sa nu ploua. nu vad nimic dincolo de suflet, azi nu vad nimic dincolo de oase, de mai bine de douazeci de ore am alergie, mi-a fost rau si ar fi putut sa nu-mi fie, am dormit si as fi putut sa raman treaza, as fi putut sa citesc, sa incep si sa termin textul, dau totul la schimb pe un documentar cu brancusi fiindca e brancusi si a existat si ar fi putut sa nu existe, dar ce bine ca a fost, nu inteleg, nu ma inteleg, nu te inteleg, nu inteleg nimic in vreme ce inteleg totul perfect, abator industries e un sound cel putin straniu, dar imi plac, trebuie sa-i vezi live, ce intelegem noi din asta, absolut nimic, fiindca azi e miercuri, dar ar fi putut sa fie marti.

stii ce ai de facut

asa mi-a spus si ii dau dreptate. stiu si nu stiu. ma tem ca as putea reusi. nu sunt libera. nu ma simt libera. ma tin eu captiva bine de tot. fiindca trecutul poate fi lant greu. am rupt zale, dar mai sunt. asta pare o ultima treapta si e cu atat mai greu de urcat. si azi, uite, azi as fi vrut iar sa raman in pat, abia am ajuns pana aici, dupa o noapte de somn-nesomn, parul lung rasucit pe perna in toate directiile, emil mladin de la 2.30 pana la 3.30, vise, iar somn, o alarma pe care am ascultat-o in stare de veghe, gandindu-ma ca "e chiar frumos cantecul asta" pana am adormit la loc. you're not here, I'm not here, no one is here. ce fac aici? ce fac eu aici, in momentul asta? si ce as putea face altceva, in alta parte? cum arata viitorul? exista asa ceva, cu adevarat? o definitie? nu, exista doar prezentul.

am obosit. da, stiu ce am de facut, dar voi fi eu cine vreau sa fiu in alta parte? hai, inca o treapta. asta e eliberarea. dar uite ca azi am actionat de parca n-as fi fost eu. obiceiurile bune inca se tin de mana cu cele rele. eu inca pastrez din mine persoana pe care am incercat sa o las in urma. si, din afara, putini oameni pricep. prea putini. mie mi se pare ca esti indragostita de tine, mi-a spus. I'm not there yet, I'm not there. ma tem de momentul acela desi momentul acela imi va face cel mai bine.

I'm not here, I'm not there, I'm nowhere. but I am.

neatentii mici. luc bondy. la fereastra.

in unele zile as vrea sa pot rasfoi pagini vechi pe care sa le istorisesc aici. scriam mai bine, dar nu vedeam la fel de clar. curgeau altfel cuvintele, dar intelegeam mai putin si ma temeam mai mult. iar linistea, linistea lipsea. acum il citesc pe luc bondy. aseara, la lumina slaba a lampii, ghemuita pe un colt de canapea, o canapea care nu ma imbie deloc, notam, la fiecare jumatate de pagina, un nume, o referinta. despre amaraciunea singuratatii scrie acest regizor care s-a jucat mult cu ideea, sper ca nu si convingerea ca, in 2014, meseria de regizor de teatru va fi una uitata. citesc noaptea si dimineata uit. eu am 27 de ani, luc bondy are 66 si pare sa-si aminteasca mai bine decat mine chiar daca, scrie el, uita tot, motiv pentru care nu mai citeste nimic. de la fereastra priveste spre copiii din parc sau spre linistea din parcul unde ar fi trebuit sa se joace copiii. pe cei plecati din viata unui sexagenar ajungi sa-i vezi altfel. sa iti aminteste de detalii pe care, atunci cand traiau, nu le observai. nu te fascinau asa cum te minunezi acum, cand nu mai sunt.

nu e o toamna a unor inceputuri noi, ci o toamna de prelungire a unor senzatii si intelesuri, convingeri si decizii. in fine, despre orice ar fi, un lucru e cert: e toamna.

o magie

Linda Vachon

Totem by Antoaneta Abadzhieva

Patrick George

arta de a fi, arta de a trai in prezent, arta de a exista acum, aici. de dimineata, ascult vocea unei prietene la radio romania cultural. imi insenineaza primele ore. ascult muzica si dansez prin casa, desculta. asa s-a incheiat seara si asa incepe dimineata. prin dans. zambesc trecatorilor si drumul imi ia o ora. ma intreb unde se grabesc toti atat de tare. m-am grabit si eu, multi ani, spre nicaieri. e dureroasa graba, ne sufoca timpul. iar timpul nu ne e inamic, ci prieten. si merg incet, ma mir ca unii claxoneaza si nu obosesc sau nu se satura sa fie tot timpul stresati, nervosi, epuizati emotional, fizic si psihic. ajung la birou si primesc flori. un buchet mare, in culori minunate, potrivite cu sandalele mele in contrastul nebunului. le-am primit fiindca am zambit soarelui sau fiindca mi-am zambit mie? am venit pe stradute linistite, am ocolit multa parte din aglomeratia de zi cu zi. mereu se schimba cate ceva. azi e o zi magica, e o zi perfecta, frumoasa, superba. e o zi de toamna-primavara. simtiti?

feet on the ground

sa incepi sa mergi descult sa-ti asculti inima sa o lasi la vedere ca pe o fereastra prin care intra primavara ca un copac cu ramuri inflorite pe care vin sa se aseze si sa cante pasari sa imbratisezi uneori copacii sa spui ce simti fara sa simti ura si sa rostesti astfel doar iubire sa intelegi totul sa nu intelegi nimic sa fii si atat sa intelegi ca fara muzica nu am exista si ca suntem atat de frumosi in vreme ce suntem de-a dreptul odiosi sa te temi si sa nu te temi sa intelegi si sa nu intelegi sa stii pe ce drum mergi si in acelasi timp sa nu ai habar sa faci un pas inaintea celuilalt fara teama de gol de prabusire sa respiri adanc in doi daca poti sa-ti asculti nu doar pasii ci si bataile inimii sa nu faci pauze prea lungi si sa nu te scufunzi in nimic nici macar in singuratate nici in melancolie sa fii fara sa aluneci sa intinzi mana cand totusi cazi sa respiri sa plutesti sa inoti la suprafata apei sa fii pe rand rau pesti pietre sa fii lumina si aer sa intelegi ca in viata pasii se fac dansand sa crezi sa speri sa nu deznadajduiesti sa intelegi ca niciodata nu suntem cu adevarat singuri chiar daca uneori simtim ca singuratatea e singurul adevar sa iubesti sa te iubesti sa ai curaj sa fii bland sa ajungi la timp.

Listele

listele sunt bune. stiu ce am de facut, e mult de munca. dar incerc sa nu ma gandesc la ce va fi, doar la ceea ce este acum. sa fac acum sa fie bine. azi am primit o veste mai putin buna. e prima oara, in cei trei ani de cand m-am mutat in casa noua, pe care am cumparat-o, cand imi dau seama ca vreau sa o vand. ca pot locui si in alta parte, ca nu ma leaga nimic de locul acela. ca amintirile le poti lua cu tine. ca in casa asta in trei ani am suferit de doua ori. ca, in rest, a fost bine, caldut, dar nu extraordinar. ca schimbarea e buna si ca o vreau, de asta mi-am dat seama azi cand ideea de a vinde casa peste fix doi ani a ajuns sa ma bucure. daca pot sa o iau de la capat in alta parte? da, pot. fiindca in alta parte uneori chiar e mai bine. si cand in jurul tau nu se schimba unele lucruri, e bine sa pleci tu. fiindca uneori locul schimba omul, si nu intotdeauna invers. nu stiu daca voi fi alt om in alta parte, dar stiu ca vreau sa-ncerc. am facut multe lucruri care au pornit de la un singur gand. acum vreau o casa mai veche, mai luminoasa, cu pereti mai inalti, pentru o biblioteca mare. imi pot gasi locul oriunde fiindca am inteles un adevar mare, acum cativa ani. as vrea sa-mi mai gasesc si curajul de... ei bine, iata ca pentru asta inca nu am curaj. rabdare. ca poate asa o sa trec si marea.

ce iubesc zilele acestea

diminetile
senzatia placuta pe care o ai cand mergi descult pe parchet
dansul
faptul ca mi-am luat din nou tuburi de vopsea. poate ca intoarcerea la pictura e o idee buna (dar nu inca)
vinul alb, sec
serile cu mancare indiana intr-o garsoniera minunata si cu o energie extraordinara, din Dristor
gandul ca schimbarea e buna, ca schimbarea se va produce
indrazneala
linistea
golan - promises
faptul ca trebuie sa pandesc masina de spalat sa nu plece din garsoniera atunci cand isi face rotatiile
cartile cumparate ieri de la un anticariat
sfertul de dogville vazut aseara
faptul ca l-am descoperit pe olivier assayas
munca pe care o am de facut
nelinistea ca trebuie sa scriu un text mare pentru care se apropie termenul limita
o prietenie noua, relativ recenta
lumina din camera
amintirile din aceasta vara
gandul ca sambata am de vopsit scanduri si caramizi
micul paris
plimbarile zilnice pe bulevardul carol
si alte detalii pe care le pastrez numai pentru mine

20 septembrie, Institutul Francez

wolf 25

wolf 25

un proiect care trebuia sa existe. un proiect care transmite un mesaj, care atrage atentia asupra unui context care trebuie schimbat. o lupta pe care fiecare trebuie sa o duca. dar nu prin violenta, ci prin tragerea unor semnale de alarma. stop shooting e un astfel de proiect, iar piesele vor fi un manifest in sine. le puteti vedea pe 20 septembrie la noaptea alba a creatorilor si designerilor de produs unde am avut bucuria sa fiu printre cei selectati in urma aplicatiilor trimise. ne vedem acolo.

trebuie sa te arunci in valtoarea lucrurilor

Fericirea e talentul de a nu complica lucrurile. Uneori iti trebuie curaj ca sa alegi calea simpla. Asta-i motivul pentru care foarte multi oameni traiesc vieti complicate si, implicit, nefericite. - Lia Bugnar


It is very difficult to describe the creative experience in such a way that it would cover all cases. One of the essentials is the variety with which one approaches any kind of artistic creation. It doesn’t start in any one particular way and it is not always easy to say what gets you going.


I’ve sometimes made the analogy with eating. Why do you eat? You’re hungry. You are sort of in the mood to eat, and if you are in the mood to eat, the food tastes better; you’re more interested in what you’re eating. The whole experience is more “creative.” It’s the hunger that stimulates you to eat. It’s the same thing in art; except that, in art, the hunger is the need for self-expression.

How does it come about that you feel hungry? You don’t know, you just feel hungry. The juices are working, and suddenly you are aware of the fact that you want a piece of bread and butter. It’s about the same in art. If you pass your life in creating works of art in one field or another, you recognize the “hunger” signs and you are quick to take advantage of them, if they’re accompanied by ideas. Sometimes, you have the hunger and you don’t have any ideas; there’s no bread in the house. It’s as simple as that.

Aaron Copland

de vazut toate filmele lui assayas

schimbarea e buna daca e intretinuta. daca ieri nu e ca azi, daca rutina nu-ti roade unghiile sau daca deja ai dat de liniste in centrul uraganului. imi amintesc de un concert la sala radio in care se vorbea despre linistea din mijlocul furtunii, ochiul uraganului, urgan. cuvantul nu pare sa existe, in realitate. unele cuvinte par sa se nasca direct din vise si sa se implante in realitatea cotidiana (cotidian, iata un cuvant care nu-mi place), la fel cum s-a intamplat, acum cativa ani, cu leonian, in timp ce am citit pe nerasuflate tot ce-a scris blecher, de la eseurile din liceu pana la ultimul roman dinainte sa moara.

parca nimic nu s-a schimbat, e tot vara, cu toata caldura asta si, iata, atat de aproape de noi, e razboi. atunci vrei sa te misti si tu din casa, iti tresalta inima, uite, ceva s-a schimbat, acum iese fum, iese si foc. dincolo de pagini, de sute de articole, un singur cod format din 0 si 1, adica nimic. fiindca nimicul nu poate fi facut decat din nimic asa cum sfarsitul nu poate exista fara prezentul care il contine. nimicul contine nimicul.

non-sensurile au un rost al lor asa cum si lucrurile pline de inteles pot uneori sa nu aiba niciun rost. strada mea preferata din bucuresti? benjamin franklin, desi trec rar pe acolo. dar nu stiu de ce, n-am nicio amintire. dar pare un centru a ceva, un drum de cativa metri pe care ai trecut, habar n-am. e acolo, langa ateneu. poate ca e numele pe care l-am retinut cel mai usor. sa ma gandesc, totusi. strada mea preferata din bucuresti are mai multe strazi si nu are nume. am pus cap la cap amintirile, pasii, numele si-am compus o strada. si n-are inceput, n-are nici sfarsit in timp ce le contine, totusi, pe amandoua.

si-mi amintesc de mai-mult-de-o-profesoara, profesionist in domeniu, care mi-a spus acum cativa ani ca as putea cu usurinta sa trec spre jurnalism, ca scriu articole bune si ca stiu cum sa scriu un text plin de umor. praful s-a ales, de atunci si pana acum, de ce as fi putut sa fac. o simpla decizie a fost de-ajuns.

we make decisions and sometimes decisions make us. un lucru la care n-am fost atenta atunci, dar care ma zgarie acum, sfredeleste fix in inima si, iata, merg la un nou workshop de dans, de data aceasta mai lung, de data aceasta mai greu, de data aceasta cu diploma si cu cineva care a studiat cu Pina Bausch.

e haos si, pe de o parte, e bine. mi-e frica si, pe de o parte, e bine. stiu ca n-a putrezit mintea asta, ca doar a adormit o vreme, ca am hranit-o continuu cu carti ca sa nu adoarma de tot, dar ca n-a fost suficient. hai, trezirea, scularea din indobitocire.

be aware because sometimes we make decisions but other times decisions make us.

we'll get out of the fire

aseara iar n-am mai ajuns la un film pentru care ne-am imbracat totusi cat se poate de frumos. mergem sa bem un vin? am plecat dupa ce am aruncat o privire catre multimea care se ingramadea in fata cinematografului. aveam tocuri, au mers mai bine cu vinul decat cu filmul la care cei mai multi oricum erau in tenisi.

a si plouat peste povesti, vorbe si concluzii. dar la final n-am tras nicio concluzie. si uneori e bine asa, sa ramai fara nicio concluzie, doar cu nota de plata umflata fiindca ti-au ales vinul mai scump ca si cum de buna voie tu ai vrea sa dai pe un pahar aproape mai mult decat o sticla intreaga de vin.

am desenat pana tarziu cele mai noi idei. am vazut ca pot vedea altfel realitatea. m-am trezit cu un ganglion imflamat asa ca dau vina pe un tantar care a avut grija sa imi testeze calitatea sangelui de vreo cinci ori. sau pe curentul facut de usile biroului. sau poate ca ma oboseala isi spune cuvantul prin astfel de simptome.

poate ca e nevoie de odihna si atat. dar un alt soi de odihna. mi-am dat seama ca nu sunt un ascultator atat de bun, mai ales atunci cand sunt obosita. pacat. uneori e esential sa stii sa asculti. practice makes it better. asta a fost tot una dintre concluziile serii. 

due to recent events

charlotte gainsbourg

e ciudat cum de la o zi la alta parca suntem altii. cum trebuie sa se intample lucruri, sa povestim, sa dam peste oamenii potriviti care sa ne reaminteasca de lucrurile pe care stim sa le facem si le facem bine. e armonioasa toamna, atat pot sa spun. asta dupa ce acum doua zile incercam sa gasesc un sens al tuturor lucrurilor si nu vedeam nicio cale de iesire. dar mai apoi scrii un text, vezi ca inca nu ti-a putrezit mintea pe cat de tare credeai, te scufunzi in carti si vrei si mai mult. mi-e dor sa merg la cursuri, sa fac cercetari, sapaturi, sa culeg citate, opinii. mi-e dor de munca asta creativa care-ti hraneste creierul intr-un mod creativ si inteligent.

si ce buna e comunicarea. comunicarea deschisa si sincera si privirile care nu se ascund. fiindca asa se face liniste, asa intelegi mai multe si faci ordine. cum am citit recent pe un post-it, intre ceea ce stii si ceea ce nu cunosti se afla ceea ce presupui. or presupunerile nu sunt bune fiindca de prea putine ori ne apropiem de adevar. e toamna si e o toamna care a inceput, pentru mine, cu o ploaie buna, sanatoasa, frumoasa. iar ploile mele preferate sunt cele de toamna, cu miros de frunze inmuiate de apa rece, cu miros de castane si pamant umed, cu plimbari lungi si racoroase.

e toamna si presimt o schimbare in bine. si nu doar ca o intuiesc, dar fiind legata de munca, o voi face sa aiba loc. pentru mai mult si mai bine.