And so peaceful until...

Vine vara. Şi oamenii aceia la care ţii, oamenii aceia pe care îi vezi în fiecare zi, oamenii care uneori iţi aduc cafeaua şi îţi zâmbesc, iar în dimineţile lor bune îţi mai dau şi câte o îmbrăţişare, dispar. Nu te anunţă, nu te sărută pe obraz, ci pleacă pur şi simplu. Pentru că le e mai uşor să dispară. Şi niciodată nu se vor gândi că s-ar putea să îţi ia, odată cu plecarea lor, şi singurul punct de sprijin care îţi mai rămăsese. În mintea lor, lângă tine va fi întotdeauna cineva aşa cum au fost ei până acum. Aşa că le e uşor să plece fără să privească in urmă. Rămâi însă ameţit de agitaţia zilelor trecute, lovit acum în plin de o linişte pe care nu o voiai şi pe care nu ai cerut-o niciodată. Iar rutina aceasta începe să îţi semene din ce în ce mai mult a glumă de prost gust. Mai ales când se repetă, când vrei să strângi în braţe pe cineva, să te cuibăreşti acolo, în întuneric, dar nu mai ai lângă cine. Când îţi dai seama că dependenţa era un înlocuitor bun pentru iubire, dar nu a contat niciodată până acum. Iar zilele trec pe nesimţite, aproape că te obişnuieşti din nou cu singurătatea de care uitaseşi cu desăvârşire. Şi exact atunci când regăseşti liniştea dimineţilor de altădată, un alt om apare pe neaşteptate şi te smulge din ceea ce credeai că se va transforma în restul vieţii tale. Aşa că o iei de la capăt cu toate frământările şi bucuriile. Doar că acum e octombrie şi plouă.
P.S. Mulţumesc pentru subiect.