mi-am creat singură întunericul, mi-am creat singură lumina

e linişte. e o după-amiază pentru care am muncit amândoi mult, zile în şir. eşti în sfârşit aici. sunt în sfârşit aici. am închis cartea la pagina 342. lumina orei cinci se strecoară pe sub draperiile negre. existăm doar în această după-amiază. am citit uneori că îţi poate trece tot viitorul prin faţa ochilor. noi avem doar prezentul. e ca şi cum aerul ar fi făcut din linişte. atomi ai unei linişti pe care o poţi atinge. în care te poţi vârî, în care te poţi ascunde, cu care te poţi înveli.

trăim în liniştea aceasta câteva ore.

and the two of us can't be free. we're caught up in a whirlpool, pulled beyond time. somewhere, we were struck by lightning. but not the kind of lightning you can see or hear.
                                                                                      (Kafka on the Shore - Haruki Murakami)

e simplu, nu? da, e simplu. am citit de nenumărate ori că oamenii nu vor, în realitate, să fie liberi. nici eu nu vreau, nu ştiu dacă aş suporta o asemenea greutate. şi unde să alergi cu un dar atât de preţios când în jurul tău toţi ceilalţi construiesc ziduri din ce în ce mai înalte?

lasă asta. prezentul, ai uitat? eşti în sfârşit aici. după-amiaza asta are miros. e o linişte pe care o poţi atinge şi o poţi mirosi. şi parfumul ăsta care intră acum adânc în nări, mi-l voi aminti în următoarele zile, săptămâni, luni. e o linişte care, atunci când dispare, îţi ia toate reperele unei vieţi normale. te trezeşti brusc aruncat în mijlocul unei intersecţii, privind semafoarele, oamenii, chipurile şterse de dincolo de vitrine, măturătorii, maşinile, şi nu mai înţelegi nimic.

am uitat. poate că până la urmă vreau libertatea aia. în definitiv, iubirea miroase a ora cinci.