sunt un punct

a devenit din ce în ce mai greu să scriu sub cea mai apăsătoare muzică din lume, sub cel mai apăsător scârţâit de roţi din intersecţie, sub cel mai apăsător şuierat de vânt. întoarce-mă, timpule, răscuceşte-mă ca pe un ceas mecanic şi dă-mi voie să-mi retrăiesc primii patru ani ai copilăriei. 


liniştile neliniştile, toate dispărute, dar cine-ar fi crezut că-i greu să trăieşti şi cu certitudinea? e apăsător timpul şi e apăsătoare compania altor oameni. firescul lor e acum nefirescul meu, iar tragicul lor e întotdeauna acelaşi. nu pot să nu-l mai aud repetat la nesfârşit decât dacă aleg să nu mai dau pe gât, împreună cu ei, cupa amarului unor vieţi pe care singuri ni le facem praf.


nu mai ştiu cine şi unde a zis că, în general, suntem atât de fericiţi pe cât ne permitem noi să fim. şi chiar aşa şi este. doar că pentru asta n-ai cum să nu rişti. doar că acolo unde alţii aleg să îşi prelungească drama pentru încă o mie de ani, tu trebuie să alegi să vezi cea mai mică urmă de fericire din ceea ce tocmai ai trăit. eu sunt eram dintre cei care-şi prelungesc dramele. acum încerc să învăţ cum să iau din fiecare experienţă doar bucuria de a fi trăit acele momente. e greu. am de corectat 24 de ani.


pe de altă parte, poate fericirea nu implică şi suferinţă. implică riscuri, asta e sigur. nu oferă garanţii, deşi ar trebui. dar pentru toate astea trebuie să ai încredere tot în tine şi să ştii să-l ţii strâns de mână pe celălalt atunci când ar dori să facă acelaşi lucru, să-şi prelungească suferinţa care ar trebui dată uitării. 


cuvinte deloc pretenţioase, chit că mi-ar plăcea tare mult să mă regăsesc sau să mai am despre ce vă povesti.