Venerabila vârstă a tinereţii

Omul cât trăieşte, învaţă... numai dacă vrea. Şi dacă înţelege, de unul singur şi nesilit de dascălii generaţiei sale, că nimic nu te înalţă mai tare ca om decât cunoştinţele pe care doreşti să le acumulezi pentru că îţi doreşti asta cu adevărat. Am învăţat că o piesă de teatru îţi poate răsuci inima de o mie de ori într-o oră şi jumătate. Am învăţat că o carte îţi poate schimba perspectiva asupra vieţii, dar zece cărţi îţi pot aduce o convingere pentru toată viaţa şi mai puternică decât o stâncă. Am învăţat că trebuie să ţii la principiile tale atunci când ai argumente puternice şi să nu te ruşinezi niciodată de ceea ce crezi sau ceea ce eşti. Am învăţat că trebuie să crezi în tine, să crezi că poţi face întotdeauna mai mult. Şi-am mai descoperit că muzica clasică ar trebui să îi atingă la fel de mult pe toţi oamenii şi că nu e greşit să spui că numai cel care nu vrea să asculte cu adevărat nu va iubi ceea ce va fi întotdeauna mai presus decât orice altceva, tocmai prin faptul că ceea ce există astăzi există datorită acestor compoziţii esenţiale.

Mai ştiu şi că te poţi înşela întotdeauna. Că e mai bine să te fereşti de gânduri, decât de lucruri sau oameni. Că nu trebuie să te opreşti niciodată din a trăi, dar că ai întotdeauna libertatea de a alege o nouă viaţă.

Sunt atât de multe de învăţat încât, atunci când ţi se pare că ţi-ai irosit tinereţea (deşi eşti încă tânăr), nu poţi decât să te bucuri că mai ai, totuşi, o viaţă înainte pentru a te bucura de tot ceea ce se află înaintea ta.

Mai există şi certitudinea pe care nici o mie de cărţi nu au cum să o schimbe, de data aceasta venită din experienţă, că viaţa este o linie dreaptă dacă tu nu faci nimic pentru a-i schimba cursul şi că, atâta vreme cât tu nu vei schimba ceva, nimic în jurul tău nu se va schimba. Şi mai ştiu că dacă ai de ales între zece decizii, niciuna dintre acestea nu te va duce în acelaşi loc. Nu există destin, ci doar mii şi mii de drumuri pe care putem alege să mergem şi pe care le putem schimba atunci când ajungem într-o intersecţie. Iar aceste intersecţii sunt nenumărate. Fiecare nouă dimineaţă e o intersecţie.

Simt că acest blog nu aduce nimănui nimic bun, nici măcar mie, dacă nu vorbeşte despre cărţi, despre întâmplări concrete care se văd uneori clar abia atunci când le facem o schiţă în scris. Când reuşim să facem distincţia între realitate şi gând şi nu ne lăsăm pradă unei imaginaţii care nu face altceva decât să îngroape un prezent de a cărui existenţă uităm oricum destul de des.

De citit, cu mare drag, Dicţionar onomastic de Mircea Horia Simionescu: