deci aşa

pe o fugă nefugă vă scriu că nu m-am gândit la ce-mi doresc de la anul care vine. nici de la mine nu ştiu ce-mi doresc. ştiu doar că trebuie să merg tot pe drumul ăsta, cu acelaşi curaj pe care l-am căpătat habar n-am de unde. poate de undeva din inimă, după ce s-o fi săturat de deziluzii. aşa că vă doresc vouă curaj. şi nu începând de la miezul nopţii, ci de acum. am citit de mai multe ori că fericirea nu e o destinaţie, ci o călătorie. e o stare pe care o regăseşti atunci când descoperi că nu trebuie să te gândeşti decât foarte puţin la trecut şi la viitor. prezentul e singurul pe care îl ai la dispoziţie.

şi pentru că poate anul ăsta n-am mulţumit suficient de mult, aşa cum am văzut azi într-o animaţie scurtă, vă spun şi vouă "arrigato from the bottom of my heart".

şi cam atât. îmi sunteţi dragi.

trebuie să mai spun că printre cei alături de care voi petrece această noapte se numără şi 3 oameni dragi din blogroll. iar ele sunt dovada vie a prieteniilor care se formează la maturitate şi care durează peste ani şi ani. un alt motiv ca să spun mulţumesc.

hai să spunem

că s-au mai liniştit apele. că o cafea e tot o cafea, dar că acum o pregăteşti la adăpostul unor perdele pe care nu credeai să le găseşti tocmai la ikea pentru că par lăsate moştenire de o bunică din bucovina. nu am însă bunici acolo, dar dacă ar trebui să rămân în ţară, acolo e singurul loc în care aş putea să locuiesc. nici timp mult nu prea încape într-o zi, dar asta numai dacă stai şi se face târziu de tot şi tu-ţi mai faci încă un ceai şi termini ultimele povestiri ale lui borges. toată casa e scăldată în lumini blânde, aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna şi doar biblioteca pare să lipsească. îţi promiţi iar că o să citeşti toate cărţile din lume. te deranjează prea puţin că nu poţi scrie despre cele mai frumoase lucruri în concret. le vei povesti oricum unei singure persoane, la cafea, zâmbind.

cele mai multe cărţi sunt despre aşternuturi

Play this first:



aş vrea să vă scriu multe şi să vă spun cât de multe se întâmplă şi cât de mult simt şi cât de repede se învârt uneori toate sau cât de bine se simte uneori totul sau cât de puţine şi neînsemnate par lucrurile în vreme ce tu pari să te fi transformat peste zi. aş vrea să pot scrie despre ele, însă nu am cum. e fix ca şi cum te-ai afla deodată în faţa luvrului şi ţi-ai da seama că nu are sens să faci nicio poză. oricum, sunt aici.

azi cred că ţin să-mi reamintesc de importanţa unei decizii şi de puterea de a urma o hotărâre. de a face o schimbare de durată. trebuie să muncim pentru ca astfel de lucruri să aibă rezultate. iar noi ne-am cam obişnuit să fim lazy.

there are some memories, some strong memories

there are some memories, some strong memories that make you, you. there are some tastes, some scents, some days when you could look at your finger and recognize it as a part of your self, a definite part of the exact being of what you feel through your existence in the morning, when the spring sun light gently kisses your child face and when the wind touches your hair with an invisible playful hand. you are there, breathing deeply the sweetness of freshly broken ground, of vibrating childhood and laughter, of perhaps ten years old you.

you don't remember much, but what you remember is enough. the blooming apricot tree, with its perfectly round pink crown, gilded by Nature with the scented humming of the bees. it was you there, on the ground, getting ready to climb that tree.

you want to walk foot bare now but all that grass is gone. you want to breath a morning, to feel what a spring morning looks like, but all that smell, all those savoury rewards are gone. to rediscover them would mean to give up everything you are now. and when did you become another you? when did the other you become opressing the actual one? the intercycle that you erased from your mind could be partially blamed for this.

but you don't blame facts or things or you. you don't even long for spring. maybe just for that feeling of green, of fresh air, of safety, of childhood. there are some memories, some strong memories that you can't describe in one word. snapshots of your own being, long time ago. I kept mine, so close, so dearly just so I can soothen the adult sometimes and tell him that you are still here.

burst apart

I like the beginning of this song. but the voice has something tragic in it. it's the middle part we don't like. it's the words we'd wish we didn't hear. but don't mind me, some of you might enjoy it. it's only fair. did you know that some religious groups believe in non-repetitivity of existence? they believe that life doesn't tolerate a double or a copy. what's your take upon that? I'm quite curious. I can spot the attraction in it. It would certify everyone's uniqueness. finally. and everyone's equal chances of finding their own destiny in this world. because, let's get it straight, we're not here just for the coffee.


in any case, I'm often more like this:



Loving this afternoon. Tomorrow I'm back to Bucharest.

I like theater, I just don't fancy drama

Play this while reading:

 Now that I got your attention, I want you to know I'm not forgetting all the drama I've grown here in the last years. This blog is built on it, I'm definitely not denying that. But people do grow and do change and they do get to see better. Sometimes it's other people making it happen or causing it, but in the end it's you adding the final touch. So when that happens, it's hard to draw a line and decide to step back even a bit. It's hard to watch drama develop and not want to stop it, no matter where it comes from. Just because you've been there and you're half-way through. Just because you know you're still trying to find a complete way out of this overreacted manner of perceiving actions and people. But you understood how things get much more easier when you stop over-analyzing. When you understand that trying to read into other's people minds is equally impossible and unhealthy.


And you can spot people who really fancy drama. But you cannot blame them because you've been one of them. You tasted every bit of self-created emptiness and negative view of everything that existed. When, in reality, there was and there is SO MUCH MORE. Today I can only blame a medium which sometimes makes you angry, like when you have to deal with a mean person or someone stubborn enough to make you believe society and all odds are against you. But rarely do we acknowledge or want to see that usually we are our own enemies and reasons to hate whatever's there.

So drama classes? No, thanks, I've passed my exams. It's my choice, for many months now, to just live in a different manner. I guess I've always stuck with my decisions and I've always been proud for taking them. But only this spring I understood that sometimes you have to take risks and to take decisions which sometimes are not in your comfort area. But everything for your well being. Along with trusting your instincts and not forgetting who you are, that should work just fine. It worked out for me. It brought me what I always wanted. Inside happiness. One that I lost probably in my childhood. Of course I've been happier after. But there are things missing inside of you and you can't define them. I'm myself again and I'm walking on a different path. I wish I'd get more moments like that which changed my life like this but I think that help was good enough and that the rest is all up to me.


It's funny when I think that just hearing someone saying some words made all this happen. It could've been a street sign or anything. Or a sky clearing up after a storm. But it was a sentence and it made me understand how we sometimes prefer to lie to ourselves. There would be so much more to say about this. But that would be over-analyzing and that's just not good anymore.


And remember, I'm not preaching, I'm confessing.

At home @ Frédéric Beigbeder (shots by The Selby)

A house is a house and sometimes it's that light in the morning. While trying to make my home perfect, I forgot to ask myself two questions: what does perfection means in this situation and perfect for who?

I already know perfection is whatever feels like that. And for me that translates into a feeling of safety and coziness. Inspiration mood and organized space. This year I received that feeling of sharing a space you own with someone who shares your mornings and who sometimes drinks tea. I know some people believe space doesn't matter but I know for a fact that what surrounds us is a part of us and influences our selves more than we're comfortable to admit.

Down below, Frederic Beigbeder's home, as seen by The Selby:

Voo Store Berlin (Concept Store) and Institute, the Cafe, Bucharest

Voo Store Tumblr

I was enjoying another Swedish blog when I discovered the Voo Store from Berlin. Although it's not in my plan to visit Berlin again next year (just because Paris has to be revisited and so does Vienna), this store is definitely worth a visit by those of you already there or planning on visiting the city.

This being said, I let you find stuff you like in the store. Also, for those of you interested in this sort of interior design, you can find in Bucharest Institute, The Cafe which looks like this:

photos I took for this event here

They have delicious food and great tea and great books and just a good vibe! :) A, and they're smiling a lot and that's always a plus!

home is where your heart and friends are

©verde ursuz

since I moved to my new house, lots of friends came to visit. we had small parties with a lot of cooking and somehow we always managed to spill wine on the carpet. and that's so great. it's always an amazing feeling to have friends over. yesterday I just paid the first instalment and while it's never a great pleasure to give a lot of money to the bank, it's a nice feeling knowing you worked for those money. it's also great to have a savings account. all those things make you wanna work even more and just become more organized. and no, it doesn't feel like boring adult life.

I remember one friend saying that once you get a job you're screwed. your social life is over. well, it's been almost two years with a full-time job and my social life has never been better. of course, you don't get to have a 7 o'clock getting home party on a Wednesday, but you can survive without it.

what might get to you, in fact, is the routine. and I think that's truly an enemy. sure, you will go out a lot, but that's also routine. having to go to work every day might force you to find relaxation in things like these. so for this new year, although I was never a NY resolution person (or was I?!), I just want to be more organized.

as for christmas and new year's eve party, well, I wish they would feel more special, but they don't. maybe just christmas and just tomorrow. of course, watching TV and stuffing your face doesn't count as waiting for holidays. soon I'm back to dear Bucharest where I have my old routines (yes, dear old enemies, I know), but it's always a great feeling of home there. of getting back to the things you're know so familiar with and I just feel different there (in a good way and hopefully not fatter by the time I come back).

I'm thinking I should also write you more about specific things from my life (cuz you know already, I never do). I think I did mention adopting a labrador metis in October this year who's named Otto and who's now fat and extremely happy! crazy beautiful dog with blue eyes!

this years I had some plans and some wishes. I postponed those plans (because I'm rather lazy) but oh so many of those wishes were accomplished by an amazing something which I cannot define and it was the moment when something changed inside of me but I can't put my finger on it and name it. It's like that sort of revelation, when something is clear as daylight but until someone doesn't say out loud to you, you just don't see it. I was blind and I didn't realize I was wasting my own life and my own happiness. I learned to trust my instincts like never before and the result: true happiness and me, I guess and hope, a better person.

it's not superficial love if you say you just feel you want to talk to everybody, but it just feels like that, like you wanna share your presence with everyone else. alright. so I'm done with my rambling for tonight. I'll keep you posted. maybe with some new things and ways of posting on this blog. but I don't like talking about them, I'd rather do them instead.

I'm not preaching, I'm confessing. :)

se întâmplă

se întâmplă uneori, dar numai uneori
important e că se întâmplă
să nu-ţi mai pese că pe ceaşca de cafea
a rămas o urmă
să nu-ţi mai pese că îţi bate inima prea tare
se întâmplă uneori, chiar se întâmplă
să nu te mai intereseze ce vecini ai
şi să nu te mai intereseze nici măcar unde locuieşti
pentru că în unele dimineţi
te trezeşti acolo,
unde poate uneori, dar numai uneori
e un pic frig,
dar unde ştii că printr-o singură mişcare
poţi face să fie cald din nou.

there's one track to this dance

n-aş fi crezut că tocmai despre cele mai frumoase lucruri din lume nu-ţi mai vine să scrii. poate pentru că tocmai pe acelea vrei să le ţii numai pentru tine. pentru că nu vrei să consumi nimic, să arunci nimic în gol, să laşi jumătate de inimă dezgolită ca şi cum nu ar însemna nimic, să analizezi când, în realitate, nu e nimic de analizat, ci doar de simţit. să conştientizezi mereu cât de mult te bucuri de prezent şi cât de şters pare trecutul şi cât de aici este acum viitorul pe care mereu ţi-l imaginai. nu e bine să ne dorim lucruri fixe, contururi clare, tipare care nu sunt ale noastre.

e bine doar să ştim ce vrem, e bine să ne ascultăm cu adevărat, e bine să ştim ce ne face fericiţi, e bine să nu acceptăm să fim nefericiţi, e bine să ştim că nefericirea nu ne alimentează vreo nevoie ascunsă, e bine să ştim cine suntem şi să luăm decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă care se ţin de decizii. suferi când le iei, dar apoi îţi trece şi, cu fiecare decizie pe care o iei, o să vezi că devine din ce în ce mai uşor. şi creşti, devii mult mai puternic şi găseşti fericirea în tine. şi-abia atunci poţi să o împarţi cu o mie de oameni sau doar cu unul, dar cu adevărat. atunci o să ai resurse nelimitate să spui şi altora să ia decizii. am cunoscut puţini oameni în viaţă obişnuiţi să ia decizii şi să se ţină de ele şi nu erau fericiţi. când ceva nu merge într-un fel, încearcă un alt drum.

şi-am mai descoperit că e mult mai frumos să primeşti cadou o periuţă de dinţi albastră atunci când nu te-aştepţi şi când eşti deja mulţumit cu tot ceea ce eşti şi tot ceea ce primeşti.

when random turns into trust

the nights transformed. 3 stopped being 3 and midnight didn't matter anymore. we could meet at 6 or at 4 and we'd enjoy it anyway. because there is no such thing as worrying about time passing by when you're just here, finally caught up by the greatness of present moment. didn't matter the cold, nor the heat. didn't matter the music or the drinks. so many already minutes of feeling good compressed in just months. just months stopped being months and became continuous present and life. hard to explain, yet so easy going. explanations not needed, unanswered questions answered. honesty and close breath. so close. and everything close in a pure light of morning. sidewalks and sundays. sundays morning and sundays afternoon. all those steps on all those streets. one name being mentioned. do you smile when you think about that person? because that's all that really matters. being happy's not rocket science.

how else should I say this? I paid a visit to Polly Jean Tattoo

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă

photos taken by suzee lee.

testezi. sunt multe lucruri pe care le înveţi din mers. cel mai mult am învăţat că prezentul înseamnă enorm. că ceea ce suntem nu înseamnă ceea ce am fost şi nici ceea ce ne dorim să fim în viitor. că nu există niciodată momentul potrivit pentru ceva, dar există în orice moment fricile pentru orice. ani de zile am ştiut că vreau asta. dar ani de zile am amânat, aşa cum am amânat nenumărate lucruri pentru că îmi plăcea trecutul, îmi plăcea să-i sorb amarul închipuit şi să-l îndulcesc, oricât de prost scris ar suna, cu un viitor imaginat în cel mai frumos mod. de luni bune de zile am tăiat însă lucruri de pe listă.

in a nutshell, doar pentru că nu am starea necesară pentru profunzimi, am făcut-o şi pe-asta.

no worries, no over-analizying, no pain. all reconfirming a good, strong decision.

după tipic II

e o perioadă de trecere, aproape că te-ai gândi ca nu ai ce scrie. dar ce vreme şi ce contururi se desluşesc acum în lumina pământie a unui noiembrie-decembrie! nu stai să asculţi bătăile unei inimi care, tehnic vorbind, a luat-o razna. sau poate aşa ar trebui să bată toate inimile astea, neîncetat şi cel mai adesea, neauzit.

puţin rău, puţin rău fizic şi zile care nu mai încap în niciun calendar şi lucruri pe care ai obosit să le mai faci de unul singur chiar dacă parcă niciodată nu ai fost mai aproape de oameni. şi nici nu ştii când intră zilele în dimineţi şi când după-amiezile se sfârşesc în aceeaşi îmbrăţişăre acum atât de familiară şi atât de caldă, mai ales în serile în care se face frig şi ţie îţi îngheaţă nasul.

decembrie nou cu cea mai frumoasă listă din lume şi cu cele mai sincere cuvinte. decembrie nou în care nehotărârile nu-şi au rostul şi nici nu sunt lăsate să păşească acolo unde s-a făcut, în sfârşit, curat. şi-ar mai fi multe, multe de făcut, dar în unele seri nimic nu poate îndepărta micile dureri de cap, venite din ultimele lucruri pe care le avem de rezolvat. poate doar un pahar de lapte cald cu scorţişoară.

ni se-ncurca itele-n par

in par, ca atunci cand ti se incurca mana in suvitele mele si radem amandoi. mi s-au impleticit adesea cuvintele si mai ales gandurile atunci cand nu mai indrazneam sa spun nimic. dar acum, acum totul e ca o umbrela perfecta intr-o zi de noiembrie. afara ploua si vii cu umbrela si o lasi in suportul atat de frumos de umbrele. intotdeauna mi-am dorit un suport de umbrele, poate nu stii.

sa zicem in continuare ca afara ploua sau sa ne imaginam, cel putin. ma privesc intr-o oglinda - inoriceoglinda si ma vad, acolo, propriul punct de sprijin cum inainte doar spuneam ca ar trebui sa fim si cum nu credeam niciodata ca o sa reusesc.

it is what it is si prea putini inteleg ce este. ar putea sa para simpla aceasta multa fericire adunata in doar cateva cuvinte. am baut ieri ceai indulcit cu mult prea multa miere si-am ascultat cum cineva incerca sa-l ghiceasca pe iv cel naiv.


am invatat ca fricile se trateaza cu neganduri si cu pasi inainte si ca nehotararile se combat cu zambete. si ca uneori nu exista un sfarsit vizibil pentru lucruri asa cum nu exista un sfarsit vizibil pentru aceasta postare.

raman urme

si raman urme bune si parca nu-mi vine sa cred cum deodata fiecare colt al camerei e bun si bland. stiu, n-ai intelege. si cum deodata incep sa-mi suport din nou cafeaua amara si diminetile pe care inainte nu reuseam sa le umplu suficient de bine oricat de multe pliculete de ceai mi-as fi indesat in buzunare.

am turnat acum mult ceai in inima mea, atat de mult ceai incat aburii astia imi tin de cald o iarna intreaga. si nici macar n-a inceput sa ninga, dar nici de zapada nu ma mai tem. ti-am spus ca o sa fie si un lup undeva? da, o sa apare si un lup pe pielea pe care am ferit-o de urmele despre care alti oameni spun ca nu dispar si ca se adancesc odata cu timpul.

poate ca n-ai intelege ca schimbarea s-a produs de mult si a venit de undeva din amintiri, un copil care se gandea la mult prea multe lucruri m-a strigat de undeva din spatele unor ani si mi-a strigat sa-l iert. si l-am iertat si iata-ma, cu diminetile mai pline ca niciodata.


abia cand stii ca ti-e bine incepi sa te rogi cu adevarat pentru ca trebuie sa mutltumesti cuiva pentru neintelesul pe care l-ai primit in dar si care te-a ridicat deasupra a tot ceea ce ai fost in ultimii 24 de ani. si mai stii ca putini inteleg oricum, dar iti traiesti revelatia in fiecare zi si te bucuri de ea ca de un miracol (pentru ca e) care te face sa iubesti viata asta si care te indeamna in fiecare secunda sa fii un om mai bun.

te costa uneori ceva sa renunti la oameni. te costa sa renunti la cei pe care inainte ai fi vrut sa-i salvezi, dar pe care i-ai abandonat atunci cand aluneci si atunci cand ti-ai dat seama ca mainile lor nu se agatasera de nimic altceva in afara de tine. si-atunci iei decizii si rareori e usor sa le iei, dar le iei de fiecare data cand e nevoie. ai rafturi pline de decizii in noua casa, le pastrezi acolo o perioada, apoi faci curat pentru ca vei avea nevoie de spatiu pentru alte hotarari. stii ca doar nehotaratii pastreaza doar doua rafturi pe care se ingramadesc toate nuantele de gri din lume.

nuantele acelea pe care nici acum nu le intelegi si nu le accepti si ridici din umeri cand cineva iti povesteste despre cat de cenusie ii este viata. le spui ca nu exista nuante de gri, dar si ei ridica din umeri atunci cand le arati rochia ta doar din alb si negru, cu decizii. si incerci sa le mai spui si ca albul si negrul nu se amesteca niciodata si ca nu exista decizii rele, ci doar hotarari pe care e bine sa le iei ca sa poti merge mai departe, oriunde sau ca sa poti sta pe loc in continuare, dar linistit.

e straniu, până la urmă

e straniu, până la urmă, să priveşti fix spre fereastra de la etajul 9, ca şi cum ai putea să ghiceşti cine locuieşte acolo. e straniu să ai în faţa ta o altă fereastră şi să aştepţi zăpada între două ferestre. un decembrie tulburător, din punctul ăsta de vedere. zăpada are în ea ceva din iarna trecută. zăpada are în ea tot anul trecut. poate că o să ningă abia în ianuarie. e straniu să priveşti direct la etajul 9 şi să te întrebi cum ai ajuns aici şi să mai vrei din când în când să pipăi pereţii. e straniu să nu ştii cu adevărat că eşti aici.

te opreşti aici şi ştergi orice alte gânduri.

quite above

mă ţin departe de lucruri şi poate că uneori mi-e şi frică, mă ţin departe de lucrurile care până acum mi-au făcut rău. mă ţin departe de trecut şi nici nu pun piciorul în viitor, mai ales că prezentul vine cu atât de multe. mă ţin departe de mine aşa cum mă cunoşteam odată şi mă ţin departe de lucrurile pe care mi-am promis că nu le mai vreau vreodată. mă ţin departe de unele lucruri pe care înainte ai fi vrut să le faci altfel sau care te-ar fi făcut să te răzgândeşti.

aţi fi surprinşi să vedeţi cât de des folosim tasta backspace atunci când scriem. şi-aţi fi surprinşi să vedeţi că nu ne dăm seama că în viaţă nu avem o astfel de tastă sau, cel puţin, nimeni nu s-a gândit să dea un nume acestui lucru pe care putem să îl facem, să ştergem amintiri, oameni, decizii.

mă ţin departe de propriile-mi gânduri atunci când simt că dau năvală uneori şi mă feresc de ele ca de nişte stropi murdari de ploaie care ar strica totul. mă ţin departe de tot ceea ce alţii mi-au spus înainte să nu fac şi păşesc pe nişte trepte necunoscute cu un curaj pe care nu mi l-aş fi bănuit niciodată, dar pe care, acum că l-am descoperit, îl folosesc în fiecare secundă din fiecare zi.

mă ţin departe de micile dorinţe şi proiecte care nu însemnau nimic, dar care totuşi nu mă lăsau să dorm. mă las condusă numai de un instinct care mă domină de luni bune de zile, în faţa căruia plec capul pentru că mă ajută să iau cele mai bune decizii, dar care îmi dă voie să mă privesc în oglindă şi să-mi desenez un contur perfect. sunt un om nou, la jumătatea drumului.

lucrurile marunte ale fiecarei zile

nu stiu sau nu mai stiu sa-mi fac ordine in prioritati. nu stiu sau nu mai stiu sa descopar ce e mai important sau ce e cel mai putin semnificativ pe ordinea zilei. ideile vin si trec, intalnirile nu mai au rost sa fie stabilite intr-o lume a dezordinii, lucrurile marunte par sa aglomereze o foaie alba pastrata curata totusi, din cate-mi aduc aminte, pentru altceva.

poate ca in lipsa celor care oricum nu pot fi trecute pe hartie, mult prea de bun simt pentru a fi astfel anulate, se ridica din nimicnicia rutinei mici sarcini care-si cer drepturile acordate tocmai de aceasta imposibilitate de a mai intelege ce ar trebui rezolvat mai intai.

pe de alta parte, s-ar putea sa fie de vina doar somnul.