gustul lumii, doamne, când îţi intră frigu-n oase sau adormi citind o carte

te faci mic, mic, dumnezeule, mult prea mic, încât abia îţi mai suporţi nefiinţa când în faţa ta, un scriitor, un om de teatru, un greoi al acestei lumi îţi aruncă în faţă, fără să ştie, netrebnicia de care te faci vinovat în fiecare clipă a vieţii tale în care nu faci nimic. le sorb nemurirea şi plâng atunci când, miloşi, ne iau de mână din mocirla în care, prăfoşi până-n prăsele, ne scufundăm în fiecare zi, înghiţind noroiul comun. şi-mi vine să plâng căci eu niciodată n-aş îndrăzni să vă iau de mână, să vă spun că lumea asta trăieşte prin voi, marii oameni ai teatrului, marii actori. trăieşti degeaba dacă nu înveţi să trăieşti împreună cu alţii, să iubeşti o mie de oameni în viaţa asta, să iubeşti necondiţionat, ani de-a rândul, să uiţi, să ierţi, să închizi capitole, să termini cărţile odată începute, să iei altele la rând, să vezi, să vrei să vezi, să iubeşti, să vrei să iubeşti, să te desparţi, să ai puterea să te desparţi, să pleci, să îţi iei singur biletul, să iubeşti necunoscuţi şi cunoscuţi şi să te iubeşti pe tine şi să te cunoşti mai bine ca niciodată. să ştii cine eşti şi cum ai ajuns aici. şi să te ierţi ori de câte ori nu te iartă alţii. fii om bun pentru că eşti. trăieşte prin oamenii mari, lasă-i să-ţi arate ce frumoşi sunt. statui în viaţă, pe care le îmbrăţişezi şi le aplauzi ore în şir. iubeşte-i acum, enorm şi vicios, cât sunt, cât îţi pot auzi aplauzele. să ştie că suntem aici. e plină lumea de minuni şi-i dureros când le simţi pe toate. te faci mic, mic, pentru că menirea ta e să le spui altora că eşti, că îi vezi, că îi înţelegi. că ştii că ei sunt aici ca să trăiască adevarata viaţă. chinuitoare. nu fericirea simplă, pe care ne-a dat-o nouă un dumnezeu mult prea milostiv. ei îşi îndeplinesc destinul în fiecare zi. zdrobiţi, sunt zdrobiţi de forţa care îi aduce pe scenă şi nimic din ce facem noi n-o să le umple vreodată sufletul suficient de mult. doar cei care cred că nu fac suficient ca să-şi îndeplinească destinul trăiesc cu adevărat.

©verde ursuz

And just a reminder for my other blog:

©micdejundebucuresti.blogspot.com

listen to http://hypem.com/item/1e7hc/Paper+Diamond+-+Can+we+go+up

uneori frigul ne trezeşte cele mai vechi amintiri, în loc să le adoarmă

e aici o stare de bine despre care n-am habar cum sa scriu. nu stiu de unde vine, dar e coplesitoare. ca atunci cand ajungi in varful unui munte, admiri privelistea si-ti reamintesti ca lumea este minunata. apoi te intorci in orasul tau, in casa ta, si uiti. am avut aceeasi stare, doar ca eram acasa si privelistea nu are nimic revelator in ea. asa ca starea asta de bine vine din constiinta unei vieti si a existentei pentru care sunt recunoscatoare. greciful, vorba ioanei. 

Play this:

fericirea nu e in doi, ci in noi

fericirea nu e in doi, ci in noi. doar că e foarte uşor s-o facem să nu mai fie. în ultima vreme, parcă am luat din nou decizii greşite. diferenţa e că acum ştiu că nu are sens să mă plâng şi că ţine numai de mine să schimb ce nu-mi place. dar parcă ai nevoie şi de alţi oameni (de fapt, cu siguranţă ai) să fie lângă tine şi să nu te lase să iei aceste decizii mai puţin bune.

e-atâta frig, se face din ce în ce mai frig. nu-mi place încrâncenarea asta. uneori e greu să iei decizii dure. poate că întotdeauna e greu să iei astfel de decizii. poate că pe termen lung, they leave you empty. pe de altă parte, am văzut cum a nu lua o decizie te poate măcina până la ultima fărâmă din tine. şi-am ales formula asta, în care mai faci curat din când în când printre oameni.

şi dormi mai mult. mi-s dragi unele locuri, cum ar fi cea de-a treia casă (abia acum îmi trece prin minte că există de câteva luni şi-un loc pe care-l pot numi a patra casă deci sunt un om rău dacă abia acum m-am gândit la asta), dar tocmai acele locuri îmi par uneori neprimitoare şi m-aruncă în nişte amintiri pe care credeam că le-am uitat. suntem însă toate trăirile noastre şi locurile, atunci când rămân aceleaşi, contribuie la senzaţia aceea sâcâitoare de deja vu.

aşa că uneori, când ninge de trei zile şi nu-ţi mai simţi degetele de la picioare, când părul îţi miroase a fumul de ţigară al altora, când ţi se strânge un pic inima pentru că n-ai îmbrăţişat destul cu câteva ore mai înainte, când ai revăzut toate chipurile de pe vremea când nici pe-al tău nu-l recunoşteai, nu poţi decât să iei o singură decizie: să mergi la culcare şi să te linişteşti înainte să adormi. dimineţile sunt un miracol and we should always hope for them.

sa vorbim putin despre supa

am niste cai ale mele de a-mi gasi linistea si am niste cai numai ale mele prin care mi-o pierd. si-n ultima vreme, recunosc, s-a cam dus pe apa sambetei. cu pastile, cu nepastile, fara oameni, dar mai ales cu oameni, cu o cantitate de cafea peste limita normala, cu putine ore de somn, cu acele alimente care ma dezgusta, dar pe care le mananc, cu oameni pe care n-as fi vrut sa-i intalnesc la ore fixe, dar pe care ii intalnesti, cu oameni pe care nu vrei sa-i auzi vorbind, dar ii auzi, cu scaune care ti-ai dori sa fie pat comod in care sa-ti recuperezi orele de somn, cu griji pe care nu le doreai, dar le-ai avut, cu mult prea putin timp dimineata, cu gesturi mult prea putin dragastoase si cu o neglijenta de care n-am decat sa ma invinovatesc, uneori cu mici griji din cauza asta, dar foarte mici, incredibil de mici, cu mici accese de furie in ultima vreme, pe fondul tuturor celor de mai sus, dar ce bine ca mai sunt inca pe linia aia in care stiu ca pot renunta oricand la aceste elemente care-mi fac rau, in definitiv, cand altii nu inteleg ca nu am timp pentru durerile pe care ei nu vor sa si le vindece singuri chiar cand tu esti cel care le tine termometrul si le ia temperatura. poate mi-e rau si de la glitch-ul din ultima vreme, muzica te poate face sa-ti fie rau, nu e un lucru nou. mi-e rau si de la unii oameni care nici nu stiu si nici nu vor sa-mi faca rau si ma tem ca nu prea pot sa-i mai las in viata mea pentru ca nu-mi sta-n fire sa ma ingrijorez atata cand dau peste oameni care nu se vor schimba niciodata. sunt doar stari, in definitiv, nimic din ce nu se poate rezolva cu cel putin opt ore de somn si-o masa calda. si-n afara de asta, ca din intamplare, fac cea mai buna supa din lume.

There's this girl, this amazing girl. Stay the same

Ioana este genul acela de om care te transformă până în vârful degetelor şi până în adâncul inimii. Ioana face o simplă cafea să fie elegantă. Ioana te face frumos, şi-n interior, şi-n exterior. Ioana este un om bun, un om cu adevărat bun. Ioana este un om care ştie să ţină la ceilalţi. Ioana este genul acela de om care suferă când alţi oameni nu sunt buni. Îşi ţine promisiunile şi păstrează secretele. Îţi zâmbeşte frumos şi ştie să se bucure cu adevărat. Ştie să vadă dincolo de aparenţe. Te potoleşte atunci când ai nevoie de puţin echilibru. Ioana este un om care te inspiră prin tot ceea ce face, prin ceea ce este, prin felul în care scrie, simte, trăieşte. Ioana este tot ceea ce pare şi este minunată. Ioana este un om pe care ar trebui să-l avem cu toţii în viaţa noastră. Ioana te schimbă în bine şi te face să vrei să fii mai bun. Ioana are un nume frumos şi e frumoasă.

© Ioana - rufflesforbreakfast.ro

Stay the same.:)



Ioana locuieşte aici şi o găsiţi şi aici. E bine să vorbim despre oamenii buni din vieţile noastre. Eu n-am mai făcut asta de mult timp.

sunt uneori în noi

artere salvatoare prin care pulsează gânduri de bine amestecate cu voci care ne spun că trebuie să avem răbdare. şi-mi zâmbesc şi nu mă mai supăr când văd că alţii nu-şi mai găsesc timp pentru noi. fire impulsivă, mi-ar fi uşor să las câteva cuvinte să încheie totul pentru că nu am timp ca alţii să nu aibă timp pentru mine. am timp pentru cei care nu-mi fac inima să se strângă atunci când îmi spun că vor să mă vadă, iar eu nu-mi mai dau seama de ce. am timp pentru cei care îşi amintesc de mine suficient de mult, prea mult uneori pentru că prieteniile înseamnă timp, telefoane, cine, prânzuri, călătorii, linişte în doi sau mai mulţi, încredere, împăcare. nu am timp pentru zgomot şi nu am timp pentru neîncredere din partea altora. nu am timp pentru oamenii care nu au încredere în mine. cei care-mi pun la îndoială prietenia nu-mi pot fi prieteni. depărtarea pe care unii şi-o imaginează îi îndepărtează cu adevărat. dar eu am învăţat, cu ceva timp în urmă, că nu e timp să alergăm după cei care nu ştiu încotro să alerge, dar nici nu se opresc vreodată. unii oameni pleacă şi se întorc buimăciţi după ce au alergat către alţi zece prieteni. nu avem zece vieţi. e bine să ne înconjurăm de oameni care au încredere în noi pentru ca şi noi să avem încredere în ei. nu-mi plac tipologiile, dar există. ştiu cât ofer şi îndoielile din partea altora nu au ce căuta în viaţa mea. e totul bine când vrei să-ţi fie bine.

ca m'enerve

dar poate că nu e bine să scriem despre lucrurile care nu ne plac. îmi place să mă trezesc dimineaţa devreme. mi-e greu să mă concentrez însă asupra unei cărţi şi mi-e practic imposibil să văd un film întreg într-o singură seară. îmi fac liste. nerăbdarea a luat locul răbdării. trec aproape cu uşurinţă peste unele responsabilităţi financiare şi-mi spun că am reuşit. e un început de drum de om cu adevărat matur, dar nu-l percep. e ca şi cum ai spune că e "normal", iar altcineva ţi-ar spune că nu poţi defini normalul, iar eu m-aş enerva şi aş începe o discuţie în contradictoriu pe această temă a imposibilităţii de a defini normalul.

vreau să fiu acolo, vreau să vizitez cel puţin trei ţări anul acesta. în acelaşi timp, vreau să termin casa (aproape că nu-mi vine să cred că pot folosi această expresie). sunt însă aspecte ale unei vieţi care m-au luat cumva pe nepregătite. am însă noroc cu o stare de bine care mă ţine cumva pe linia de plutire şi care mă ajută să înţeleg că pot face ca multe lucruri să fie bine. important e să le fac. cei care se plâng mereu fac prea puţin. mi-s dragi multe lucruri şi entuziasmul ăsta n-a mai dispărut de ceva vreme. îmi pun ideile în practică şi am grijă să nu fiu delăsătoare în prezent pentru că am avut tendinţa aceasta încă din copilărie.

dacă mi-e dor (şi-mi este) de ramuri înflorite sub fereastră, o să am grijă ca balconul să se transforme într-o oază de linişte şi de verdeaţă. când te muţi, nu iei cu tine doar cărţile şi hainele, îţi iei şi prietenii. şi puţine lucruri te bucură mai mult decât să-i vezi că vin la tine, că le place casa asta şi că prietenii ăştia sunt nişte oameni minunaţi care îţi fac fiecare zi mai bună.

am observat că nu ne percepem însă niciodată aşa cum ar trebui. când noi vrem mai mult şi credem că nu am făcut suficient, alţii consideră că am realizat destule. în acelaşi timp, şi noi ne uităm la alţi oameni din jur şi-i admirăm şi avem grijă să le amintim cât de multe lucruri ştiu să facă. e un alt aspect al prieteniilor consolidate în timp pe care l-am remarcat în ultima vreme.

e bine să vrem mai mult. să ştim că avem puterea de a fixa de unii singuri înălţimea treptelor pe care vrem să urcăm. şi să mai ştim că doar un prezent plin pe care nu-l dormim peste ora decentă ne poate aduce un viitor frumos.

mi-e frică de toate bolile pământului

n-am mai fost eu în ultima vreme. nu sunt obişnuită să iau tratament. nu sunt obişnuită să aştept cuminte pe scaun într-o clinică. mă sperie analizele, dar cel mai rău mă sperie să văd că tratamentul nu dă rezultate. vorbesc despre gânduri pozitive, iar mie mi-e frică de toate bolile pământului. mi-a fost greu săptămâna aceasta. am refuzat să-mi văd prietenii şi până şi pe omul care-mi dovedeşte în fiecare zi cât de bun este l-am văzut doar de două ori. mi-am spus că sunt antisocială, că mă voi purta urât cu cei dragi aşa că am preferat să vorbesc doar la telefon cu mama. de luni o iau de la capăt cu analizele, doar că acum nu mă mai tem. un tratament care nu a funcţionat şi care m-a forţat să mă îmbrac toată săptămâna ca un urs, să renunţ la programul meu obişnuit, cu nişte pastile care m-au deprimat, m-a enervat suficient de tare încât să am mai multă încredere că nu e nimic grav şi că voi primi tratamentul corect. e drept că, încă o dată, am întâmpinat acel dezinteres de care ne lovim cu toţii în spitale. o săptămână în care, fără să exagerez, am luat 42 de pastile diferite. pentru că medicul îţi prescrie un tratament şi tu speri că te vei face bine şi urmezi reţeta. poate ar trebui să ne facem cu toţii doctori şi să ne dăm singuri tratamentul corect, din prima.

toast, toast, toast

intr-un colt al camerei creste lamaiul
cu fructe galbene mari imaginare
in camera miroase a lamai
a frunze verzi carnoase
prin pori tasnesc arome dulci-acrisoare
ti se strang buzele numai cand te gandesti
in coltul in care lamaiul
nu a fost inca plantat
sunt ordonate pastile lunguiete
albe mov albe
iar eu nu am voie sa mananc decat
toast, toast, toast

Azi mi-a pasat mult de mai putine lucruri

 Asa cum spune si Constantin Noica, viata asta are loc in ea doar pentru atat. Pana la urma, asta e si filozofia budista si cred ca si un speaker motivational o sa-ti spuna acelasi lucru. Trebuie sa te concentrezi asupra lucrurilor importante si la care ne pricepem. Acolo unde simtim pasiune, acolo unde oportunitatile continua sa se iveasca, acolo trebuie sa ne uitam cel mai adesea si sa ne petrecem timpul.

Sunt atatia oameni care ii inspira pe ceilalti si secretul lor este mereu acelasi: sunt condusi de pasiune. Nu stiu daca e de vina soarele de afara sau cafeaua atat de buna din aceasta dimineata in care nu m-am mai grabit spre serviciu, dar am reusit sa vad, din nou, ca pana si cateva minute alocate acelui lucru de care esti pasionat iti pot aduce rezultate care te ajuta sa incepi ziua cu zambetul pe buze.

Incerc sa investesc in timp, intr-un timp de calitate, in prieteni, sa fac frumos din putinul care exista acum, sa nu ma supar ca unele planuri nu ies ca la carte si sa ofer prezentului o munca impletita cu pasiune pentru ca e singurul mod prin care putem controla viitorul si prin care, in acelasi timp, ne putem bucura cu adevarat de fiecare clipa.

Mi-e drag sa-mi fie minutele ocupate cu activitati placute si mi-e drag sa stiu ca minutele nu sunt irosite. In afara de asta, trebuie sa vina primavara in curand.

Stay in love. And love some more.

Play this first:



 Poate ar trebui să scriu totuşi despre tine. Am întâlnit puţini oameni cu adevărat buni în viaţă. Mulţi dintre cei care mi s-au părut falşi de la bun început nu mi-au înşelat bănuielile. Nu cred în oamenii buni până la Dumnezeu. E şi firesc să fie aşa. Să nu fie prea mulţi. Sunt puţini şi buni. Cu adevărat buni. Am întâlnit, anul trecut, pe cineva care are o astfel de bunătate care vine, dincolo de personalitate, din educaţie şi din modul în care a fost crescut. Ştiam că există astfel de oameni. M-am bucurat să am în viaţa mea un astfel de om. Îţi datorez aceeaşi bunătate înapoi. M-am luptat cu obiceiurile mele proaste. M-am luptat cu privirile încruntate fără motiv. Mi-ai demonstrat că mergeam pe drumul cel bun. Am înţeles încă dinainte de a te cunoaşte pe tine că avem nevoie de puţin pentru a fi fericiţi, dar că ne este mult mai uşor să ne facem singuri nefericiţi. Că vrem prea mult când ştim că fericirea ar putea exista cu mult mai puţin. Ne e, uneori, teribil de frică.

©verdeursuz

Nu mi-a mai fost frică de fericire, de dinainte să te cunosc. Mi-ai oferit enorm, fără să-ţi cer nimic. N-am oferit înapoi pe măsură, ştiu asta. Suntem încă aici, zâmbindu-ne, pentru că lucrurile sunt atât de simple pentru noi. Un soi de extratereştri, într-o relaţie în care s-au îndeplinit toate lucrurile pe care ţi le doreai, fără să te mai gândeşti la ele. Sunt suficiente filmele pe care le-am văzut până acum, mic dejunurile pe care ni le-am pregătit reciproc, ceaiurile, petrecerile la care am mers împreună, cărţile pe care le-am citit în aceleaşi dimineţi. Şi facem asta în continuare, ca nişte extratereştri care nu au auzit niciodată de trecut sau de viitor. Ştim că viitorul nostru s-ar putea să fie dureros din prea mult drag, dar nu ne gândim la asta. Şi nici nu aş vrea s-o scriu. Face parte din mine această lipsă a dorinţei de a pune în scris aceste sentimente bune. Se risipesc, se autodizolvă.

Dar e bine să scriem despre oamenii buni cu adevărat, din moment ce există. Multe dintre întrebările pe care ni le punem într-o zi nu fac decât să ne îndepărteze de noi. Întrebăm prea mult şi ascultăm prea puţin. Un tic-tac se aude însă în permanenţă şi ar trebui să-l apreciem pe măsură. 

Nu putem zbura deasupra lucrurilor

Play this first:
M83 - Wait by Reike

Nu putem zbura deasupra tuturor lucrurilor pentru ca unele sunt deasupra noastra. Nu putem ajunge la ele asa ca uneori ne apasa greu, ca niste nori de o primavara timpurie care ameninta sa scuture primele flori. Mi-e dor de primavara si mi-e dor de liniste si mi-e dor sa ma stiu in siguranta. In realitate, stiu insa ca tot ce putem face este sa ne scuturam de astfel de ganduri. Sunt prea putine lucrurile pe care le putem controla. Sa iubim cat putem iubi si sa ne bucuram de orice, de o carte, de un ceai, de cei de langa noi din toata inima. Nu putem zbura deasupra lucrurilor, dar daca ne relaxam, ne asezam pe pamant si le privim, din nori amenintatori de furtuna se vor transforma in cele mai frumoase amintiri legate de-o furtuna. Sa nu alunecam, sa ramanem aici, sus.

I'm not good at many things but I'm great at so many others

muna,
în seara asta,
ai lăsat fereastra deschisă
pentru că aşa ai simţit tu, muna,
să laşi fereastra deschisă?

cu degetele tale
ai făcut un semn
un fel de cerc
sau
poate era
un semn de întrebare

mi-ai zâmbit apoi
şi mi-ai spus că ai lăsat fereastra deschisă.

zâmbeai şi ţi-am spus că o să fie bine.

there's a whole teapot instead of my head

©verde ursuz

Play this first:

încă nu ştiu cum să-mi stăpânesc furia pe care mi-o provoacă uneori unii oameni, nişte necunoscuţi, nişte oameni pe care, culmea, îi vezi când mergi să plăteşti întreţinerea sau o factură. şi ştiu că ar trebui să privesc totul cu mult calm şi să mă gândesc în primul rând că-mi arunc la gunoi nişte ore şi că toţi nervii ăia nu duc la nimic bun.

aşa că-mi fac o supă (cea mai bună supă din lume) ca să-mi treacă toată supărarea.

pe 28 martie plecăm în bruxelles for a jezabel concert. but that happens when you don't analyse decisions.

Transcendental, duminical. Cerşetorul de cafea - Emil Brumaru

"Aşa cum se întâmplă cu linguriţele lăsate banal, după ce ai lins şerbetul de pe ele, în apa unui pahar: se frâng delicios întru candoarea legilor fizicii! Chestia-i însă că se frâng!"

"E bine, e liniştitor să ai cărţi enorme despre fructe. Visez o enciclopedie vastă despre mărar."

"Îmi place, dimineaţa, cum mă scol şi-mi fac o ceaşcă mare de teracotă cu cafea, fără a vedea oameni, să intru în lectură. Dacă zăresc cumva pe tăică-meu, s-a dus dracului tot farmecul. Nevasta mi-o acopăr c-o pătură."

 (Cerşetorul de cafea-E. Brumaru)

În noaptea de Anul Nou am primit două cărţi de Emil Brumaru deoarece, prieten atent prin definiţie şi, cel mai probabil, încă de la naştere, cineva ştia că râvnesc (şi râvneam chiar şi-n post) la cuvintele pe care le-am mai întâlnit, atât de delicios ale limbii române doar la Mircea Horia Simionescu.

E drept că pe una am pierdut-o în vâltoarea entuziasmului îndesat în paharele de şampanie turnată cu ocazia începutului pe care îl luăm, aşa cum am citit recent,tot în Cerşetorul de cafea, de unde s-au sfârşit celelalte. Prea mare opera lui şi prea semnificativă ca să nu o apreciem din copertă-n copertă şi ca să nu-l vânăm pe autor, încă în viaţă, să nu-i sorbim cuvintele din timpul întâlnirilor la care participă. La fel de drept e că acum încă o căutăm, înfriguraţi, pe sub canapele şi biblioteci, sperând că nimeni (şi totuşi, ce speranţă!) n-a furat o carte în noaptea aceea (deşi cum ar fi să începi anul cu o dorinţă atât de puternică de a citi?).

Duminicile nu le pot petrece în pat. Nu pot prelungi, în realitate, niciuna dintre dimineţi. Şi chiar dacă mi-aş dori să sacrific o dimineaţă de miercuri şi să-mi imaginez că nimeni nu o să-mi observe lipsa, cu dimineţile de duminică nu mă pot comporta cu lene. Mi-e milă, mi-e că le sacrific, că le mototolesc şi le-arunc cât colo când ele îmi oferă, în schimb, posibilitatea unei cafele perfecte, un mic dejun de o jumătate de oră şi multe ore în linişte şi-n haine comode până la întâlnirea cu primii oameni. Să le dau, aşadar, pe câteva ore de somn chinuit?

Niciodată. Cam atât, revin la lectură. Nu-mi pot sacrifica dimineţile nici in faţa calculatorului.

a few seconds later edit: şi ca dovadă că începutul de an are o anumită influenţă, am mai primit, în timpul săptămânii, încă 3 cărţi.

şi-ar mai trebui (poate că ăsta trebuia să fie, de fapt, începutul) să-i spun lui octavian că nu pot citi cărţile de la ele şi să-l rog (pentru că ştiu că mărinimia lui cunoaşte limite foarte îndepărtate în spaţiu) să mi le trimită din nou, în alt format.

fără titlu

iubire
n-ai nume
nici iubire nu ştiu dacă eşti
pentru că în lumea asta în care trăim
nu există cuvinte
există degete
centimetri calzi de piele
de obicei a ta
există zâmbete pe care le ghiceşti dimineaţa
există ceşti care apar pe după uşi
aburinde
în care ştii că e ceva bun
există tălpi desculţe
pe centimetri de pardoseală rece
există apoi un pat în care ţi-e drag să n-ai loc
lângă el
în lumea asta în care trăim/trăiesc
nu sunt cuvinte
nici griji
şi nici nu ştiu unde le-am lăsat
mai apar
dar le scufundăm în îmbrăţişări
îmi place să-ţi simt gâtul aproape.

google translate, with a bit of help


love
You don't have a name
love or I don't know
because in this world we live in
there are no words
there are only fingers
centimeters of warm skin
usually yours
There are smiles that you guess in the morning
cups are occurring after the doors
steaming
in which you know there's something good
there are bare feet
on the cold floor inches
There is then a bed in which you're welcome to not have place
with him
in this world we live in / I live
there are no words
no worries
and I do not know where I left them
they sometimes appear
but we sink them in hugs
I like to feel your neck close.

ce există cu adevărat

poate că există doar un "cântec pentru a te face să zâmbeşti". nu ştim ce există cu adevărat şi ar trebui să renunţăm să încercăm să aflăm. dacă ne-am opri să vedem cât de puţine lucruri putem controla, cât de puţin ar trebui să privim în trecut şi cât de puţin spre viitor, cât de mult ar trebui să simţim şi să trăim în prezent, am începe chiar acum să ne schimbăm. şi asta mi-aş dori să văd că fac toţi oamenii. mi-am amânat fericirea atât de mult timp. fericirea care nu depindea de alţi oameni, ci numai de mine. o greşeală? nu, o lecţie. nu-i las timp să mă macine, trăiesc totul de-atâtea luni şi merg uneori pe o pantă nesigură, îmi luxez poate glezna, dar îmi trece, nici nu o privesc ca pe un accident, totul e un pas înainte şi nu mai amân lucrurile. sunt multe de spus despre cât de multe începi să simţi şi să faci atunci când trăieşti. avem tipare, avem frici. dar nu avem încredere şi niciodată n-am ştiut de ce. uneori ne-alimentăm singuri teama asta (pe cât e de uşor să gândeşti negativ, pe atât e de nociv). prin paşi mărunţi, vei descoperi la un moment dat momentul în care ştii că nu o să-ţi mai fie frică. dar trebuie să vrei asta, să ştii că poţi să te schimbi şi să te bucuri de viaţă. să fii OK cu cine eşti în orice moment. nu eşti greşelile tale din trecut, eşti tu, un om minunat, oricine ai fi şi ai dreptul la fericire. şi în orice clipă trebuie să ştii că fericirea ta nu depinde şi nu trebuie să depindă de alţi oameni. o găseşti în tine, iar abia atunci vei simţi cu adevărat cum şi ceilalţi îţi împărtăşesc acea fericire pe care nu vor şti s-o explice, dar pe care o vor simţi şi care o să-i atragă. fii tu şi bucură-te de toate lucrurile pe care le-ai amânat până acum. fii tu şi desprinde-te de frici şi lasă-i pe alţii să-ţi ofere un umăr când simţi că nu mai poţi. nimeni nu e singur pe lume, trebuie să vedem asta şi-o să-i apreciem, o să-i iubim pe cei care ne sunt alături.

cred ca abia acum înţeleg ce înseamnă că "fericirea stă într-o ceaşcă de ceai"..

"as fi vrut sa-mi pipai inima sa vad cat e de vindecata"

dorm câte cinci ore pe noapte. îmi asum inconştienţa asta pe care mi-o permit încă. un moft, un lux. ştiu cât de mult şi cât de în rău m-ar putea influenţa nopţile de nesomn. şi mai ştiu că doar patru zile mă pot face să rezist în ritmul acesta. nu îţi trebuie multă oboseală până când miile de litere să înceapă să nu mai asculte de tine. canapeaua rămâne strânsă. dorm pe apucate, ca şi cum dimineaţa ar fi deja mult prea aproape. de la 2 până la 7 nu poţi spune că ai trăit o noapte. citesc în metrou. cam 35 de pagini în 20 de minute, cu o scurtă întrerupere în piaţa victoriei. atunci las cartea întredeschisă şi o ţin lângă mine, uneori în braţe, până la următorul metrou. dimineţile sunt aglomerate, e greu să citeşti la 7.30. şi totuşi, mă întreb ce fac. ce lipseşte şi nu găsesc. ce caut şi nu identific printre lucrurile pe care credeam că le am deja. poate e doar târziu. aş vrea să-mi fie mai bine decât îmi este acum. e doar însă unul dintre acele puncte pe care nu le putem controla. sau le putem anihila cu greutate, obosiţi şi cu o frică de copii. puţine lucruri ar putea fi însă înţelese la această oră.

We know that we don't know enough

Citeam astazi editorialul lui Nicolae Daramus si mi-am dat seama, din nou, cat de des avem nevoie sa ni se reaminteasca de importanta de a face ceva acum, de a actiona in prezent. Nu cred nici acum in efectul unei picaturi intr-un ocean, dar cu fiecare articol pe care il citeam mi se facea rusine ca printre ideile mele se numara si asta. Ma numar, din pacate, printre cei care simt traiectul fara speranta al acestei tari in care nu am cum sa imi pun sperantele deoarece cred prea mult in Romania educata si frumoasa care a existat candva si din care astazi aruncam la gunoi cat putem. Ma bucur sa vad cum este renovata Calea Victoriei, dar ma intristeaza gandul la fatada acestor actiuni. Ma bucur sa vad ca blocurile sunt izolate termic, dar ma intristeaza faptul ca cineva le-a construit initial. Din Bucurestiul mic Paris, asa cum arata inainte de primele blocuri, nu mai recunosti astazi nimic.

Citesc zilele acestea Pe firul de paianjen al memoriei de Cella Serghi si e o carte in care se vorbeste si despre cum Camil Petrescu isi bea cafeaua la Capsa, despre cum in 1927 abia apareau primele blocuri si despre cum puteai sa il intalnesti pe Mihail Sebastian la aceeasi masa cu Camil.

Ignor mult prea multe lucruri, poate tocmai din cauza acelei mentalitati a imediatului, mentionata de Nicolae Daramus, desi stiu cat de putin ignor in comparatie cu altii. Dar nu spun asta ca o scuza.

Next on reading list: Confesiunile unui asasin economic de John Perkins. Un exemplu bun de editorial care te face un pic mai responsabil. Care te face sa faci pur si simplu ceva.

Rarely, but it happens

Aproape ca as vrea sa spun "save me from myself" insa nu am cui. Doar mie. Aproape ca as vrea sa implor "sa trec si de asta", dar stiu ca e doar un drob de sare imaginar si ca e doar o zi si ca e doar o stare. E totul bine. Dumnezeule, ma mai iubesti? Tare mi-as dori ca iubirea pentru divinitate sau credinta sau orice altceva asemanator sa ne poata rezolva unele probleme. Si poate le si rezolva. Sau poate, mai degraba, ne ajuta sa le prevenim. Nu stiu in ce cred. Stiu doar ca simt nevoia sa cred din nou. Mi-e inca bine si n-as vrea sa incep sa ma tem. Sunt lucruri peste care trec poate aparent mult prea usor. Poate ca mi-e greu sa cred ca m-am schimbat chiar atat de mult. Ca si cum in locul meu se afla acum o alta persoana, tulburator de nepasatoare. Si nu sunt sigura ca imi place de persoana asta. De fapt, stiu sigur ca mi-e drag omul responsabil care am fost dintotdeauna. Exista o limita a lucrurilor pe care ar trebui sa le indraznim. Exista o limita a lucrurilor pe care ar trebui sa le facem. Si stiu ca avem nevoie sa mergem mai departe, sa nu ne oprim si sa nu ne invinovatim. There is no failure, but a lesson. Altfel nu stiu cum sa functionez. Sau nu mai stiu cum sa functionez. Ai intotdeauna de ales si cred ca a alege sa identifici lectia si sa mergi mai departe e spre binele propriu. Imi simt si corpul obosit si putin bolnav. Aproape ca ma trage de maneca si poate ca vrea sa incetineasca putin. Dar nu ma pot opri sa analizez. Sunt lucruri pe care trebuie sa le acceptam si pe care sa le suportam si a doua zi. Nu devin toate o parte din noi, de unele ne putem elibera. Iar eu asta simt nevoia sa fac, cel putin astazi, sa ma eliberez. Nu-mi mai plac grijile si stiu ca ele sunt inca o urma puternica a ceea ce eram pana de curand. Si multe sunt copilaresti, doar poate ca unele astfel de griji ne fac ceva mai responsabili. Lesson learned, in orice caz.

Si daca esti inca acolo si-ti mai amintesti de rugile mele din copilarie, save me from myself, so many years later.

the hang is not over

the coffee's ready and I miss a million things. Yet all I can do is to make yet another coffee. sometimes I wish someone would stop me. but there's ourselves who can watch our own life, right? that little angel sitting on the right shoulder? in the end, all things happen for a reason and I think every time you can do only one thing about it: learn the lesson and move on wiser. you cannot cry over spilled milk and you cannot look back with "what if"-s or with "I wish things were different". one step back should always mean ten steps forward.

îmi place

îmi place să te ştiu sub pături, aproape.



n-aş vrea, muna,
desigur, dacă-ţi mai aminteşti de mine,
să-mi numeri păcatele pe care nici nu ştiu când le fac.
şi n-aş vrea, muna,
să vezi în oglinda de pe perete,
un rânjet fals sticlind a alinare.
e prea puţin puţinul pe care îl avem
şi n-aş şti să îl fac mai mare.
îţi cer iertare, muna,
dacă te-am rănit prin ignoranţă
şi mult prea multă uitare.

de-a rostogolul

sau de-a rotocoale noi
te joci
aluneci
şi-ţi tremură degetele
şi-ai vrea
să-ţi facă cineva o cafea amară,
dar cafea.
îţi tremură poate şi pleoapele
acum că atunci
ai uitat
cine eşti tu
un om mare?