am ajuns si-aici cumva

Adevarul este ca atunci cand ti se tot intampla lucruri, nu prea mai scrii. Nu spun toti poetii ca inspiratia vine din neimplinire? Cand nu mai tanjesti dupa lucruri, sentimente, intamplari, cand ti le creezi, cand traiesti, cand renunti la lucruri pentru binele tau, cand nu mai ai asteptari acolo unde n-ai dreptul sa ceri, cand you worry less and live more, cand crezi in ceea ce gandesti, in ceea ce mananci, in prietenii pe care ii ai, in muzica pe care o asculti, cand te regasesti, cand te placi dimineata, cand stii ca x si y te plac, cand stii ca nu mai alergi dupa nimeni si ca-ti place numai de tine, cand stii ca ai umplut golul cu liniste pentru ca ai inteles ca toata alergatura crease acel gol, impreuna cu teama, cand stii cine esti, cand oferi mai mult decat primesti fara sa-ti para rau, cand te incrunti mult mai putin, cand esti recunoscator pentru viata, cand ierti si nu te mai superi, cand il simti si pe dumnezeu mai aproape, cand ti-e bine dintr-un milion de motive chiar si atunci cand fizic iti este rau, cand stii exact cine si unde esti, cand cresti ajutandu-i pe altii, cand simti ca poti face lucruri, dar cand stii ca totul este efemer si nu te temi, cand stii ca fericirea vine sub un milion de forme, doar ca una singura, odata descoperita, arde mocnit si te tine pe picioare, cand nu mai stii ce inseamna resentimentele, cand simti ca ai putere asupra altor oameni fara sa vrei si, in orice caz, intr-un mod bun, cand iti zambesc cei dragi, cand nu ti se mai face dor pentru ca cei dragi sunt mereu aproape fiindca ai reusit sa ajungi in acest context care te multumeste pana peste poate, cand linistea si nelinistea se impletesc intr-o armonie pe care ai inteles ca trebuie sa o accepti, cand nu te mai copleseste sentimentul de neputinta, esti cumplit de recunoscator.