fix asa

Nu mai am, de foarte multa vreme, indoieli in legatura cu locul in care trebuie sa fiu. E bine asa cum e. Sunt curioasa si mereu increzatoare cand vine vorba de viitor. Asta fiindca ori de cate ori privesc in urma inteleg si mai multe, imi dau seama de si mai multe legaturi si raspunsuri care s-au inchegat in timp. Pana la urma, totul se leaga si iti dai seama ca un alt pas te-ar fi dus cu totul altundeva, insa cea mai mare revelatie e sa iti dai seama ca tu iti controlezi singur viata. De la simpla decizie de a-ti face dimineata un ceai in loc de cafea pana la a alege sa fii fericit sau nu, sa iti urmezi visul sau sa-ti plangi de mila, sa crezi ca esti singur sau sa descoperi in jurul tau prieteni suflete pereche.


Altfel spus, tu iti formezi singur viata, nu te lasi purtat de ceea ce iti imaginezi ca vine dintr-o forta exterioara pe care nu o poti controla. "Soarta!", spun unii. "Asta e situatia si nu pot face nimic sa o schimb", mai spun altii, in contexte in care, culmea, doar ei detin controlul.


Nu spune nimeni ca e usor. Nu e. Trebuie sa depui eforturi zi de zi si sa iti mentii ritmul asta pe termen lung. De fapt, pana la sfarsitul vietii. Rasplata e insa una uriasa: esti recompensat la tot pasul prin impliniri pe care poate acum doar ti le imaginezi. Vorbesc aici de o alegere sincera, cea de a-ti urma visul. Si nu ai doar unul, cu siguranta nu ai doar unul. Eu l-am ales pe cel pe care, momentan, am simtit ca trebuie sa il continui toata viata. Pe langa el sunt altele care par sa se potriveasca, sa se lege, sa i se adauge.

Acum aproape doi ani, in timp ce masuram si taiam niste materiale, sub lumina unei lampi fixate deasupra mesei, mi-am dat seama ca, indiferent ce o sa vreau sa fac, trebuie sa aiba legatura cu o astfel de munca din domeniul creativ, ca trebuie sa lucrez cu mainile, ca trebuie sa creez, ca ideea din minte si, mai apoi, de pe hartie, trebuie sa devina realitate concreta care sa isi urmeze mai departe un curs al ei. Azi, intr-un atelier, in atelierul meu, al nostru, un atelier in care inca mi se mai pare ca traiesc un vis cand pun caietul cu schite pe masa, privesc in urma si mi se pare ca vad un miracol. Miracolul de a visa, de a crede, de a indrazni si de a face niste pasi.

Din acel moment, s-a schimbat totul in bine. Iar eu am invatat cum sa ascult mult mai mult de mine. Si sa fac mult mai mult doar fiindca am vazut ca pot. Am invatat sa am incredere ca pot face multe lucruri noi. Si-am invatat sa nu ma tem de nou, ci sa-l imbratisez. Sunt multe experiente eliberatoare, cred ca e bine sa descoperim cat mai multe. Sa ne depasim limitele. Sa credem ca putem face ceea ce ne propunem.

Oamenii nu pot face ceea ce nu isi pot imagina. Daca cineva nu isi poate inchipui ca peste trei ani va avea un atelier la Paris sau ca va putea calatori toata viata, daca nu crede, atunci nici macar nu va depune vreun efort in directia respectiva. O sa-si spuna singur ca e imposibil, ca e prea greu, ca are nevoie de bani, de multi bani, ca altii au noroc si ca mediul ii e nefavorabil. Dar cum ar fi sa incerci? Sa te vezi acolo si sa incerci, pur si simplu? Sa faci un pas si sa descoperi, cu suprindere, ca lumea nu iti este impotriva, ci chiar vrea sa te ajute. Ca daca in jurul tau ai oameni care nu cred in tine, vei descoperi, odata pasul facut, oameni care cred in tine chiar daca te-au cunoscut de o ora.

E un miracol si-as vrea sa-l traiti cu totii, sub o forma sau alta. Si totul pleaca din inima, o ascultam si o sa stie sa ne spuna pe ce drum sa o luam. Sa ne intrebam ce vrem, de ce vrem ceea ce vrem si ce ne face fericiti. Si, ce e mai important, sa nu ne fie frica. Fiindca traim intr-o lume in care fricile au capatat forme noi, forme pe care inainte nimeni nu si le-ar fi imaginat, nu la acest nivel: ne e teama de noi, teama de succes, teama de iubire. Ne e teama de noi ca vom reusi si ca nu vom sti cum sa ne comportam. Ne e teama ca s-ar putea sa iubim enorm si ca s-ar putea sa suferim din cauza asta. Ne e atat de teama incat uitam de un lucru esential: bucuria de a trai.