un pic de melancolie de toamna.

 

Viata noastra e o gradina. Privesc inapoi si ma bucur ca, de fiecare data, am facut curat. Ca am destelenit, ca am smuls de la radacina buruieni, ca am astupat gauri, ca am netezit si am batatorit pamantul acolo unde fusese sapat prea adanc si prea dureros. Am strans frunzele uscate si le-am pus deoparte. Le-am ars sau le-am lasat sa le usuce. Le-am privit ca pe o toamna care dispare odata cu apropierea iernii. Am lasat loc pentru plante noi. Pamantul proaspat si negru se vindeca intotdeauna singur, atata doar ca trebuie sa-i cureti suprafata. Sa nu lasi stratul de frunze sa devina prea gros, sa nu le lasi sa putrezeasca si sa acoperi pamantul care stie intotdeauna cum sa se reinnoiasca singur. 

In gradina noastra noi putem face aproape tot ce vrem. Nu putem opri ploaia, dar trebuie sa stim ca si dupa cele mai lungi perioade de ploi, pamantul se va inzdraveni, va inghiti apa si noi plante vor creste. In gradina noastra suntem atenti la ce lasam sa creasca si la ce smulgem sau taiem. De o astfel de gradina trebuie sa avem mare grija, sa o vedem intotdeauna ca pe ceva pretios in care nimic nu ar trebui calcat in picioare. Viata noastra chiar e o gradina in care ar trebui sa ne bucuram de soare, de ploi, de iarna. Am facut o analogie care poate nu-mi sta neaparat in fire, dar n-am putut sa nu observ cum in ultimul an s-au schimbat atat de multe, cum am reusit sa fac efectiv loc unor oameni noi, cum am avut grija sa schimb aproape tot si sa stau acum in mijlocul unei gradini de toamna absolut minunate.