dansul e un dezechilibru perfect

trebuie să scrii despre dans. despre linia fină a oaselor, despre pielea netedă care acoperă într-un strat subţire şi alb, ca de porţelan, muşchii. despre cum se răsuceşte corpul acela neted şi alb care nu pare să aparţină nimănui, mânuit de o forţă pe care n-o poţi înţelege. un tot întreg şi turnat, un corp în mişcare de dans, în paşi pe care tu nu-i poţi face. nu încă.

trebuie să scrii despre mirosul acela de praf amestecat cu transpiraţie, acru, înţepător. toate mişcările acelea şi toate clipele îţi trec prin faţa ochilor. păstrezi în minte mirosul ca să le poţi rememora pe toate. pentru tine e încă durere. îţi încordezi muşchii şi te dor. nu ştiai că te poţi întinde atât de mult, nu ştiai că picioarele tale se pot sprijini doar pe vârfurile degetelor atâtea minute în şir. nu ştii încă dacă să devii una cu muzica, dar uiţi de tine. pe urmă, e suficient să-ţi aminteşti de ceva, orice, ca să cazi, să faci un pas greşit. dansul e un dezechilibru perfect.

mişcările nu sunt ale tale fiindcă nu le-ai putea descrie, nici tu nu le înţelegi. în dans e tot teatrul şi acolo e toată poezia. nu dansezi tu, ci corpul tău pe care nu-l controlezi. în secunda în care încerci să devii conştient, jocul se risipeşte.

trupul tău e contorsionat, azvârlit brutal de o forţă care nu-ţi aparţine, de o muzică pe care nu tu ai creat-o. e forţa în mâinile căreia te laşi, moale ca o păpuşă de cârpă, dar cu cea mai mare încredere din lume. nimic rău nu are să ţi se întâmple: vei dansa.