Noi nu suntem unii fara ceilalti

Ego-ul pare sa fie cel mai mare dusman al nostru. Si cuvantul "dusman" tot de la ego il stim. Ca altcineva o sa ne faca rau, ca altcineva ne raneste. Cineva din afara noastra, cineva care are ceva cu noi, cineva care a lovit in noi, in esenta noastra, in ego. Vocea sa rasuna puternic. A rasunat de multe ori cand am inchis cel mai aprig usa. Dar si acum cred ca a fost cel mai bine asa. Mai ales ca am reusit sa scap si de resentimente, chiar daca nu de toate.

Nu m-am oprit niciodata din cautarea febrila a mai multor intelesuri. Si azi, fiindca de saptamani bune inteleg parca mai mult ca niciodata ce inseamna linistea cu adevarat, pot scrie cu mana pe inima ca cel mai bine e sa ai grija de tine, sa stii sa faci armonie in jurul tau, sa intelegi ca nu intotdeauna e important sa fii tu cel care are dreptate. Uneori e bine sa pleci, sa privesti in alta parte.

Te poti elibera, dar numai facand lucruri noi. Schimband la tine ce ti-ai imaginat, in sinea ta, ca nu poate exista, chiar daca iti doreai. Facand modificari si gandindu-te intotdeauna ca iti faci bine. Cel mai mare bine, un bine pe care il meriti. Pune-te pe primul plan cum n-ai facut-o niciodata. Astupa-ti urechile daca te striga oamenii care te-au ranit in trecut, nu iubi daca dai peste o iubire care nu-ti pare sincera, nu face compromisuri care sa te abata de la drumul spre tine.

Nu exista drum mai frumos decat cel pe care ti-l croiesti prin curaj. E si cel mai greu, dar drumul lin pe care-l umpli cu regrete e cel care te face un om din ce in ce mai slab. Si nu lasa experientele sa te schimbe in rau. O poveste veche aminteste de un batran care se afla la intrarea intr-o cetate. Un drumet l-a intrebat ce fel de oameni sunt in cetate, iar batranul a vrut sa stie ce oameni a lasat drumetul in urma. "Oameni rai si netrebnici", i-a raspuns acesta. Iar batranul i-a raspuns ca acelasi fel de oameni va gasi si aici. Cand un alt drumet a venit si a spus ca a lasat in urma oameni buni, harnici si prieteni dragi, batranul i-a spus ca si in noua cetate oamenii sunt harnici si buni. Fiindca omul poarta lumea in inima sa si fiindca cel care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nimic bun in prezent.

Am incercat si altadata sa ajung la acelasi echilibru si acum e cel mai bine, fiindca am stiut sa spun "nu", am stiut sa privesc in alta parte si sa nu mai cred ca un simplu zambet inseamna mai mult decat un simplu zambet. Mi-am inchis poate inima in fata celor care nu-s hotarati daca sa bata sau nu, daca sa vada ce se ascunde dincolo de un chip sau sa treaca mai departe. Le-am usurat nehotararea si-am plecat eu, pe un drum numai al meu, frumos si cu oameni buni, harnici si prieteni dragi.

Intre o viata si un nou inceput

Bucuresti, Ateneul Roman. Asezata pe scaun, in randurile din fata, intre un domn de peste 70 de ani si o fetita de trei ani si jumatate care se ridica pe varfuri sa-si vada tatal care era pe scena, alaturi de Orchestra Filarmonicii. "Il vad! E langa minunatul George! Uite-l, mama, e langa minunatul George!". Am incercat sa-mi dau seama care dintre cei doi care i-au zambit fetitei era minunatul George (a se citi ca in engleza). Ciudat e ca atunci cand pui un astfel de adjectiv in fata numelui, omul devine parca un personaj de poveste. George, elefantul minunat. George, tigrul fermecat. Minunatul George, vrajitorul din tara fara de hotare.

Domnul din stanga mea a scos tacticos programul dintr-o sacosa de panza neagra. Eu nu-l aveam, dar recunoasteam ariile celebre. Compozitii pe care trebuie sa le stii. Rapsodia. Habanera. Nessun Dorma. Avea miscari de dirijor si ochi albastri. La actul final din Turandot mi-au dat lacrimile. In muzica clasica se readuna totul, acolo gasesti ce ai crezut ca ai uitat.

As vrea tare mult sa pot scrie mai mult despre liniste, dar ma tem ca trebuie ascultata, nu citita.

You killed my love for you

mi-am amintit

melanie dudek

mi-am amintit. mi-am amintit de tine, mi-am amintit ca doare. mi-am amintit ca pot foarte usor sa reintru in tipar, inapoi in pielea pe care incerc sa o las in urma. mi-am amintit ca nu e vina ta, ca nu e nici vina mea. ca nu e vorba de vina, ci de a face lucrurile corect. onest fata de noi. sincer.

in afara lucrurilor, in interiorul lucrurilor. vreau sa ascult mai mult, sa analizez mai putin. sa observ, sa stiu ca adapostul e in noi. uite, numar zilele astea pe degete. o luna si ceva. si e atat de bine. atat de bine. poate asa voi gasi ceea ce acum inca mai caut.

vreau sa adorm pe umarul lui, nu pe al tau. am sters tot ce mi-am inchipuit, multa vreme, ca ai putea fi. ca ai fi putut sa fii pentru mine. ca n-am inteles, ca n-am stiut sa fiu intr-un fel. mi-am pus toate intrebarile gresite, m-am intrebat ce n-ar fi trebuit sa ma intreb. in loc, ar fi trebuit sa trec mai departe, cu fruntea sus, ca in seara aceea in care am mers zambind pe jos pana acasa, cum fac si acum, de saptamani bune. le-am pierdut sirul.

sa ma eliberez numai cu ajutorul meu. nimic din ceea ce credeam (aici greseam) ca mi-ai putea oferi, ca ai putea fi langa mine, nu avea cum sa ma faca un om mai bun, mai puternic. doar eu pot sa fac asta, de una singura. nu o probabila si incerta iubire. o iubire nestatornica ne poate face praf daca nu ne tinem bine pe picioare. iar eu, desi nu te-am lasat sa vezi, m-am prabusit atunci.

acum sunt eu, doar eu. m-am desprins incet, nu mi-ai mai trebuit. n-am mai vrut suferinta care venea din ganduri, n-am mai vrut povestile pe care mi le spuneam mie. n-am mai vrut sa sper nimic in legatura cu tine. vreau echilibrul meu si te rog sa nu-l strici. observ ca viata are teste, sigur ca are. cand suntem pe drumul nostru, cand uitam, cand pornim din nou in directia buna, de unii singuri, trecutul zgarie la usa si cere sa-l primim inapoi.

vreau ceea ce nu am avut niciodata. vreau sa ajung in locuri in care nu am fost niciodata. iar pentru asta stiu ca trebuie sa fac lucruri pe care nu le-am facut niciodata.

aminteşte-ţi. aminteşte-mi.

să nu-mi fie teamă, doar nu prin teamă o să pot păşi mai departe. să iubesc în continuare, indiferent de răni. să învăţ să iert mai repede, mai uşor. parcă anul ăsta aşa am făcut. aşa simt. să încerc din nou, la fel de mult. să îndrăznesc. să nu cred că drumul acesta e doar acesta şi doar într-un fel. să nu uit de alegeri. să am încredere în tine şi în mine, să ştiu că prezentul e tot ceea ce e mai bun. că trecutul e o poveste pe care ne-o spunem singuri. aminteşte-mi că am pornit pe un drum. că viaţa nu se măsoară în ani, ci în viaţă. fă-mă să mă uit spre trecut doar ca să am ce învăţa. să nu devin un om sceptic. nu-mi scoate în cale oameni răi, ştii că am încredere în toată lumea. fă-mă să nu fiu un om rău. scoate-mi în cale oameni buni. fă-mă să ţin minte ce simt acum. ce bine îmi este. ajută-mă să cresc. aminteşte-ţi. aminteşte-mi.

http://rickyeatacid.bandcamp.com/track/big-mans-last-trip-outside

eu trebuie sa ajung la mine
tu trebuie sa ajungi la tine
trebuie sa stim sa ne recunoastem
dincolo
de cine credem ca suntem
mi-e frica sa nu incep sa te iubesc si pe tine
prea mult, prea mult
atat de mult incat sa doara
asa cum stiu bine ca doare
si e mai bine sa ma iubesc pe mine
din preamultul acela
de care ma tem
dar, mai intai,
sa ne recunoastem unul in celalalt si sa vedem ce oglindeste
aceasta intamplare

You Hit Me With Your Bus

Fata din film scapase usor, o mana si-un picior rupt, ti se vindeca, pana la sfarsitul filmului putea sa danseze din nou, cu o inima sifonata te vindeci mai greu, iti ia luni, uneori si ani, alteori o viata daca nu-ti dai seama ca a dat cineva cu autobuzul peste tine.

You hit me with your bus si mi-a luat luni sa ma vindec si abia acum pot traversa strada fara teama, chiar daca semaforul e verde. You hit me with your bus, ti-as fi zis mai demult, la inceputul anului, cand ranile erau proaspete si cand au dus o posibila noua relatie pe apa Sambetei fiindca mie-mi rasuna in minte o singura propozitie: you hit me with your bus.

Eu am dus totul de rapa si-acum incerc sa pun totul la loc si cred ca reusesc, ce sa vezi? Ma alina si gandul ca intr-o zi nu o sa mai pot fi ceea ce acum sunt pentru tine, o prezenta nesemnificativa, dar o prezenta. Prea putin sa-ti fi facut eu tie rani, nici nu mi-am propus asta, nici n-as fi stiut cum, dovada ca n-am fost atenta and you hit me with your bus.

Ultimul nud - Ellis Avery

Portrait of Mrs Allan Bott (1930) - Tamara de Lempicka

A fost prima oara cand am citit despre Tamara de Lempicka. O fictiune documentata, un portret detaliat al unor timpuri pe care mi-ar placea sa le pot retrai. Dar chiar si asa, cartea asta m-a adus mai aproape de mine, printr-o calatorie in timp pictata amanuntit si cu o eleganta fina pe care numai matasea naturala ti-o poate oferi.

Iti poarta pasii prin cafenelele Parisului, te adanceste in asternuturile unei povesti de iubire pe care ti-ai dori sa o traiesti pana cand descoperi pivnitele tradarii. Ramai insa cu amintirea unor sentimente care ajung sa faca din parte din tine, pe care le recunosti intr-un om maturizat poate inainte de vreme (ce diferit gandea, pe atunci, o tanara de saptesprezece ani) si cu o poveste care ti-a adus in prezent parfumul delicat al unui Paris disparut cu totul.

Ma gandesc ca nu regretam suficient de mult eleganta timpurilor trecute, cea de dinaninte de comunism si ca astazi nu stim (si nici eu nu stiu) sa redescoperim gustul autentic al esentei umane si al unor valori ale caror definitii le-am pierdut.

Mi-a dezvaluit un secret cartea asta, as indrazni sa spun, sau un adevar pe care inca nu l-am conturat in totalitate. Am comandat astazi Foc in pavilionul de ceai, in cautarea celei de-a doua jumatati a acestui adevar sau pentru a ma hrani in continuare cu acelasi sentiment, greu inca de transpus in cuvinte.


Am plecat prin ploaie in dimineata aceasta, o ploaie nervoasa, ca un copil bosumflat. Mi-am incheiat toti nasturii de la camasa, mi-am prins parul strans in coc, intr-o esarfa in aceeasi culoare a camasii si am plecat printre picaturile mari, cu secretul acesta nedeslusit inca, dezvaluit numai pe jumatate.

Poate ca e eleganta altor timpuri, cea care vine din interior, care nu se invata, ci care se simte. Poate ca Simone de Beauvoir a avut dreptate, ma rog sa fi avut dreptate cand a spus ca "on ne naît pas femme, on le devient".

365

Cat de mult vei obosi in unele zile. Cat de putina forta vei mai gasi in tine. Cat de singur vei crede ca esti. Aminteste-ti atunci ca alta data ai avut o forta de care nu te credeai in stare. Aminteste-ti ca ai iubit si ca ai fost iubit. Du-ti mana la inima si asculta-ti bataile. O sa iubesti din nou. Stiu ca ai citit asta pe trotuar, dar priveste cerul. Zambeste-ti si iubeste fiecare zi. Atat cat poti. Atunci cand poti. In unele zile nu o sa vrei sa te dai jos din pat. In alte zile nu o sa vrei sa vezi pe nimeni. Sa stii ca intotdeauna o sa fie cineva acolo gata sa te stranga in brate. Chiar daca nu pentru totdeauna, chiar daca nu pentru o viata. Fiindca nimeni nu-i e dator nimanui. Ne suntem datori doar cu dragoste, intelegere si respect. Dar suntem liberi si liberi trebuie sa ramanem. Si indragostiti pana la sfarsitul vietii noastre. Cred in doi batrani care stau in fata casei, undeva in Provence, si asculta greierii, in timp ce inspira mirosul puternic de levantica. In asta cred si-mi dau seama ca am toate sansele, daca ma agat de visul asta, sa-l urmaresc gresit o viata intreaga. Dar nu-l urmaresc. Asa cum nu plang acum fiindca inca n-am ajuns in Marrakesh. In schimb, stii ce fac? Dansez desculta minute in sir, inchid ochii si sunt acolo. Sunt pe acoperisul unei cladiri in Marrakesh. Si nimic nu mai conteaza, sunt acolo.

Momentele noastre de singuratate sunt un dar. Sunt ale noastre, ne sunt daruite fiindca noi trebuie sa stam numai cu noi. Sa ne ascultam, sa muncim la echilibrul interior si sa crestem. Nu inchisi in camera, cu perdelele trase, ci cu rasarituri, cu dimineti matinale, cu tabieturi, cu obiceiuri care sa ne aduca mai mult bine, cu dovezi de iubire pe care sa ni le oferim noua.

Se spune ca iubirea unui barbat face o femeie sa infloreasca. Ma tem de dezastrul pe care il poate face cand femeia inca nu stie ca poate exista si fara barbatul care a ranit-o. Am plans mult, nu dupa o singura despartire. Dar am plans doar cateva nopti la rand, pana sa ma recompun si sa zavorasc inca o usa. De fiecare data, imi place sa cred, am ajuns mai aproape de cine trebuie sa fiu. Si, de fiecare data, am ajuns la aceeasi concluzie: ca eu mai am de lucrat cu mine, ca numai in singuratate poti afla raspunsurile.

Se vorbeste mult despre dependenta emotionala. Se spune ca nu putem iubi sincer daca suntem dependenti emotional. Si cred ca neincrederea mea in iubirea celuilalt din asta vine. Dar e o mare realizare sa poti recunoaste fata de tine ca totul e responsabilitatea ta si numai a ta.

si noi n-am inteles nimic

only lovers

Promite-mi că asculţi asta în timp ce citeşti.

cele mai bune filme sunt cele care te îmbată ca un vin bun. îmi place să văd filmele singură, să nu mă-ntrerupă nimeni. dacă ai fi lângă mine, m-aş gândi la tine. la respiraţia ta. la momentul în care m-ai lua de mână. la pielea mea lângă pielea ta. m-aş juca apoi cu degetele în palma ta. ţi-aş trasa linii imaginare pe braţ. cercuri. poveşti. cuvinte pe care m-aş teme să ţi le spun. ţi le-aş rosti pe toate, pe piele, nevăzute, ascunse, dar simţite.

dar aşa, singură, te uit cu totul. nimic nu mai există în afară de muzică, imagini şi cine sunt cu adevărat. acolo sunt eu. cred că ai simţit şi tu asta când ai mers singur la film. nu mai există nimeni în afară de tine. aşa cum în seara asta n-a existat nimeni în afară de mine.

sunt trei filme pe care acum aş putea să le văd unul după celălalt, ca o călătorie imaginară şi perfectă: Io e Te, La Grande Bellezza şi Only Lovers Left Alive. mi se pare că spun toate aceeaşi poveste. dar pe niciunul n-aş putea să-l văd cu tine.

see me better

Vreau sa stii ca aici e liniste. Sa stii ca habar n-am sa fiu altfel. Sa stii ca desi o sa ma mai schimb cu trecerea timpului, in esenta, voi ramane aceeasi. Poate ca ne schimba varsta sau senzatia ca avem o noua varsta. Poate ca ne schimba o experienta, un loc nou, o tara noua. Ma gandesc ca alti oameni ne schimba prea putin. Sau poate ca eu nu i-am lasat pe altii sa ma schimbe.

Am cunoscut, sa stii, multi oameni raniti. Oameni care au ales sa poarte cu ei in prezent o rana din trecut. Aproape inconstient acum, insa ei nu mai sunt cei din anii trecuti. Mi-ar fi placut sa ii fi cunoscut atunci, inainte de acea singura intamplare care lor le-a schimbat viata.

Fiindca, vezi tu, nu prea cred in oameni care nu se intalnesc la momentul potrivit. Ne intalnim si gata. Vom fi la fel si maine si cum alegem sa fim azi tine doar de noi. Mi-a fost frica sa las vreodata trecutul in prezent. Am sters mereu ce-am stiut sa sterg, nu mereu pe cat de repede poate as fi putut, dar am ales sa am din nou incredere.

E drept ca am avut si eu momentele mele in care simteam ca nu mai pot sa iubesc. Si poate ca o sa raman mereu cu o urma de regret pentru acele clipe in care primeam iubire si alegeam sa nu cred. Asta e urma mea din trecut, rana mea.

Azi nu te mai intreb nimic fiindca stiu raspunsul. Azi ma intreb doar pe mine ce vreau sa mai fac ca sa-mi fie bine. Si-mi raspund ca trebuie sa ma iubesc tare-tare si sa nu astept varsta de 30 ani crezand ca atunci ma voi simti altfel.

E bine acum si ne intelegem. Ne-am impacat si ne reconstruim relatia. O relatie pe care am inceput-o acum 27 de ani si care a ajuns greu la maturitate.

It's the path that I have chosen

Dupa ploaie

M-am indragostit de-o cladire ieri. Aproape ca mi-a taiat rasuflarea. Ma intorceam acasa, pe Dacia. Am zarit printre crengi acelasi bloc frumos, cel mai frumos bloc din Bucuresti, daca ma intrebi pe mine. Te duc odata de mana si ti-l arat. E desprins din vechiul mic Paris si e intact. La fiecare balcon cu grilaj de fier, multe petunii. Dar pe ea am zarit-o mai intai, printre crengi. Nu stiu ce mi-a atras atentia mai intai: faptul ca avea un par atat de roscat sau ca era atat de frumoasa.

Isi chemase prietena la o cafea, asa mi-am imaginat. Statea pe balcon, impreuna cu ea. Isi legana piciorul si stiu ca si asta mi s-a parut ca se potriveste in toata privelistea aceea. Si, mai sus, la un etaj, o batrana uda petuniile cu o stropitoare micuta. O pagina dintr-o carte cu ilustratii vechi, pictate. Mi-a fost rusine sa fac poza. Mi-a fost teama sa fac poza. Daca uit tot? Fiindca mi se pare ca astazi uitam mult prea usor fiindca stim ca o sa tina minte aparatul pentru noi. Asa ca am ramas acolo si le-am privit, sperand ca o sa pot rememora totul. Ca atunci cand respiri adanc parfumul unei flori, al lui sau al ei si speri, nu fara teama, ca ti-l vei reaminti.

A fost perfect. Mi-a parut rau ca n-am stiut sa-l pastrez si mai bine, sa-l pot lua cu mine cumva exact in forma aceea. Ma tem, acum ca l-am descris, sa nu-l uit. Desi probabil pe ea o sa mi-o amintesc multa vreme de-acum inainte. Nu stiu daca mi-ar fi ramas la fel de bine intiparita in minte daca s-ar fi aflat in alta parte. Dar acolo i-am creat intreaga poveste, acolo am incercat sa-i ghicesc intreaga viata. Mi-au ramas in minte si perdelele albe pe care le misca usor vantul.

Imi umple inima orasul asta, intr-un fel pe care nu reusesc tot timpul sa-l povestesc. Fiindca e greu sa descrii o fericire sau o iubire pe care nici tu o pricepi prea bine si care, e drept, te lasa balta uneori. Dar, pe termen lung, ne-am descoperit deja slabiciunile si punctele forte. Ca doar in 8 ani am avut tot timpul.

apusul unor idoli

filepmotwary.com

Recitesc si zambesc. Idoli. Evident ca e mult spus. Imi incep gresit diminetile. Eronat. Fara tine, dar mai ales fara mine. Beau cafeaua fierbinte, cu cartea pe genunchi, cu picioarele desculte pe parchet. Am visat mult, am visat parca toata noaptea. Nu-mi amintesc nimic, dar raman cu senzatia, si asta pentru tot restul zilei, ca in ce-am visat gasisem raspunsul pentru toate.

Nu se schimba nimic daca tu nu te schimbi. O sa razi, dar asta am retinut dintr-o carte care se numeste Cine mi-a furat cascavalul?. O carte motivationala, o carte care azi inspira companii in vreme ce pe mine ma mai inspira foarte putine lucruri. Poate natura, poate momentele in care sunt afara la aer, poate clipele in care raman doar eu cu mine si nu ma mai tem de intrebari. Chopin, cu siguranta. Iesirile de una singura la film. Nu-mi place sa mai impart cu nimeni momentele de dupa. Clipele pe care nu ti le fura nimeni cu intrebari, pareri, opinii, dezamagiri.

Nu m-au dezamagit idolii, asta fiindca nu ii aveam. Ci unii oameni pe care ii admiram. Portelan neciobit aproape ca nu mai exista, insa portelanul ieftin pare sa se infiltreze destul de bine printre argintaria veritabila si vechile bijuterii ale unor bunici care nu mai sunt.

De unde sa captezi eleganta, eleganta reala, pura, intr-o mediu fabricat in China? Cum sa te prefaci ca in aer miroase a soc si ca esti intruchiparea elegantei cand matasea naturala e luxul cel mai de lux?

Nu stiu la ce sa mai revin. La asternuturi albe, la crengute de levantica pe perna? La asternuturi negre, la o sticla de vin rosu langa pat? La obiceiuri vechi si rele? La obiceiuri bune, testate si prelungite pana azi? Sa raman aici?

Imi incep diminetile eronat, gresit. Dar cu toate acestea imi plac, stiu ca e doar o perioada de tranzitie. Nu e nimic gresit la ele, oricat de gresite ar parea.

despre unele dimineţi

Nu de lumescul fiecărei zile trebuie să ne temem, ci de lumescul dintre noi şi al plăcerilor noastre. Pe acesta trebuie să-l facem să fie diferit, mereu altul. Nu sunt îndrăgostită de tine, ci de ceea ce îmi imaginez eu că ai putea fi, când neg că eşti aşa cum mi-ai arătat deja.

Îţi creezi o nouă imagine, iar lumea trebuie să se obişnuiască, nu are ce să facă. Niciodată nu mi-au plăcut buzele astea pline, mereu am avut de corectat ceva. Încerc să mă obişnuiesc eu cu ele, acum, cu o nouă nuanţă de ruj. Iar lumea va trebui să se obişnuiască, nu va avea ce să facă. O voi obişnui cu o nouă imagine a mea.

Dar mai întâi eu. N-aş putea să te descriu mai mult decât te cunosc deja. Prea puţin însă şi uite că de data asta, deşi imaginaţia m-ar lăsa, nu am chef să o pun la grea încercare. Nu vreau să ghicesc, nu vreau să descriu, nu vreau să-mi imaginez. Nu vreau să fii parte dintr-o poveste, dintr-o fantasmă pe care să o creez aşa.

Eşti cât se poate de real aşa cum eşti, cu tot ceea ce cunosc despre tine. Şi nu vreau să schimb nimic, nu vreau să adaug nimic.

Recitesc şi-mi dau seama că sunt îndrăgostită fix de tine, cel care eşti, cu tot ceea ce cunosc. Şi, fireşte, nu am de gând să fac nimic în legătura cu asta. Există o vreme a încercărilor, există un termen de valabilitate pentru promisiunile pe care ni le facem. Şi-am renunţat la a mai încerca ceva din dorinţa de a mă întoarce la mine.

Ştii ce a atras mereu oamenii aici? Sinceritatea. Sigur, multe stăteau altfel acum câţiva ani. Chiar şi sinceritatea era mai apreciată pe atunci şi mai accesibilă. Şi n-au trecut decât opt ani, dar uite că descopăr o lume care şi-a dat la schimb valorile pe o non-comunicare de care dau la tot pasul.

Nu-mi mai imaginez nimic. E drept că am întotdeauna această pornire, ori de câte ori mă îndrăgostesc, de-a-mpărtăşi cele mai frumoase lucruri, locuri, întâmplări. Vine însă şi vârsta la care devii mut şi surd în faţa acestor dorinţe. Nu fiindcă nu te mai îndrăgosteşti ca înainte, ci fiindcă ţi le oferi mai întâi ţie, ştiind că le vei împărtăşi la momentul potrivit, poate cu un om care va şti să le privească altfel şi să se bucure de ele la fel de mult.

Şi ştii ce cred că nu mai avem? Răbdare. De niciun fel. Şi ceea ce nu înţeleg nici eu e de ce ne grăbim în direcţiile greşite în vreme ce, în mod straniu, trăim cu impresia că avem timp. Îmi place lumescul ăsta. Paharul de vin băut seara, căldura corpului tău, dimineaţa. Uite un lucru de împărtăşit, zi de zi.

Mă-ntreb ce ai ghicit aici, dincolo de rânduri. Şi mă-ntreb ce-ai trăit, ce-ai mai adăuga, ce-ai şterge. Mă-ntreb dacă ai ajuns măcar până aici cu cititul. Sau dacă ştii că eu îmi spun că fac din nou aceeaşi greşeală. Sau dacă ai citit Castelul din Pirinei. Ştii, acolo dezbat existenţa Universului şi conştiinţa umană, Big Bang-ul şi posibilitatea ca o forţă divină să existe cu adevărat.

Iar aceasta, dragul meu, este o pastişă.