număram ore, ploi

ne-am oprit aici, inconfundabili, singuri. într-o ploaie seacă, măruntă, aproape invizibilă. că multe lucruri care, deşi există, nu par să aibă sens. ce sens să aibă o ploaie care mai mult se preface că este? te poţi simţi adeseori ca în mijlocul unui glob. în afara lui, oameni. în afara cercului tău, semne de întrebări la care nici nu mai încerci să găseşti răspuns.

mi-e gândul la cărţi, la când o să le citesc, la cum să le mai aşez, la ce mobilă să mai arunc, la cum să fac să fie cald. un gând care persistă, o întrebare care nu are sens. de ce fac ceea ce fac? şi, mai departe, ce trebuie să fac? ce ştiu, cu adevărat, să fac? să scriu. nu exist dacă nu scriu, i-am spus Elenei aseară. îi spuneam şi simţeam cum inima mea îşi înţelege rostul. trebuie să scriu până la sfârşitul zilelor. am oprit poezia, am pus stavilă simţirilor. facem asta, facem ailaltă.

din asta nu ies bani, nu aşa trebuie să trăieşti. n-o mai facem nici p-asta, nu e bine. şi, uite, să ajung să am momentele mele de îndoială. cine sunt, ce trebuie să fac mai departe? m-am agăţat, rând pe rând, de oameni. de prietenii, de existente. până când mi-am dat seama că nu e o completare, ci o recunoaştere a unor calităţi, şi e una reciprocă.

ne trăim astfel vieţile. întâlnirea cu ea de aseară mi-a reamintit cât de minunate pot fi întâlnirile în lumina potrivită, în faţa unei băuturi calde, când vocea ta se ridică deasupra murmurului general din încăpere, când de la iubire ajungi să povesteşti despre iubire şi invers. iar alteori, iată, că în astfel de dimineţi, sunt în acelaşi glob, la adăpost, nu aud, nu văd.