Revelaţia Binelui

Am azi revelaţia binelui. Oare aş putea să-ţi explic? Mă simt un om bogat, un om bogat sufleteşte. Mai bogată ca niciodată. Am în viaţa mea nişte oameni extraordinari. Oare când am încetat să mă minunez de ei, să-i uit? Pe unii ştiu că i-am uitat când i-am cunoscut mai bine. Zâmbeşti, nu? Da, iată că în cazul unora pasiunile nu reuşesc să-i facă să strălucească tot timpul sau la infinit. Dar cunosc, iată, nişte inimi incredibile, nişte suflete pe care doar frumosul le hrăneşte, oameni sensibili, oameni care îţi luminează dimineţile, orele, serile. Şi am bucuria, chiar bucuria, de a-i cunoaşte pe unii dintre ei de ani de zile şi îi văd, sunt încă aici, se hrănesc prin creaţiile lor. Trebuie să continuăm să ne mirăm de oameni, să ne exaltăm inimile precum nişte copii fiindcă am fost copii şi e bine să rămânem copii până la sfârşitul vieţii.

Şi spun asta după ce am citit toate întrebările lui Cioran şi toate întrebările lui Ionesco. Nu voi mai scrie niciodată Ionescu din respect pentru un scriitor care a făcut foarte bine că a plecat din România. O ţară care nici acum nu ştie să-l aprecize, nu ştie să se minuneze.

Ce frumoşi sunteţi. Au scris unii filozofi şi psihologi că minunându-ne de ceilalţi ne vedem şi pe noi mai frumoşi. Foarte bine, aşa să fie, aşa să creştem. Mă văd doar recunoscătoare azi. Vreau ca proiectele acestea pe care le fac să crească, văd cum scrisul a căpătat în sfârşit sens, cum există plin, aici, prezent, cum e un ax pe care nu-l înţelegeam înainte. Cum îl recunosc şi cum mă recunoaştem şi cum reuşim să fim, în final, într-o simbioză perfectă.