în drum spre casă

am trecut pe la cărtu, era jazz, doar am trecut, fără să rămân, drum lung, mă-ntreb de ce am ocolit atâta, a, uitasem, trecusem şi pe la bcu înainte, e ciudat că deodată ziua ta e atât de plină, oricum, eram puţin nostalgică, tristă, întristată, furioasă, pe mine, da, deşi nimic nu m-a supărat azi, aproape de casă eram, mai aveam zece minute, am zărit doi părinţi, tineri, tatăl ţinea o fetiţă blondă pe umeri, iar ea, fetiţa cu cârlionţi galbeni, ea ţinea un aparat foto dslr, cântărea aproape un kg, dar ea îl ţinea şi făcea poze, da, făcea poze, aşa, de pe umerii tatălui ei, ea făcea poze: clădirilor, copacilor, oamenilor. m-a prins, m-a văzut şi mi-a făcut poză. m-a întrebat cum mă cheamă, am întrebat-o câţi ani are, are trei. are trei ani şi face fotografii de pe umerii tatălui ei. mi-aş dori să pot vedea fotografiile, ce idee minunată. da, acum ştiu că-mi voi purta copilul pe umeri şi-l voi lăsa să facă fotografii clădirilor, copacilor, oamenilor, mie.

ce poze minunate trebuie că a făcut micul fotograf. privea prin obiectiv. un omuleţ de trei ani fotografia lumea aşa cum o vede acum, când e abia la început de drum. mult noroc, scumpa mea, şi mulţumesc pentru zâmbetul pe care mi l-ai dăruit în seara aceasta şi pentru fotografia pe care mi-ai făcut-o.