Upside down. And now what?

Uneori simt că nimic nu mai contează. Mă folosesc de impulsivitatea-mi firească până la ultima picătură, o prezint ca pe o scuză şi îmi dau singură lumea peste cap. Nu regret decât foarte rar o decizie luată în pripă, de obicei îmi asum responsabilitatea pentru haosul în care mă trezesc a doua zi. Dacă am luat-o pe un drum greşit? Cu siguranţă. Dacă ştiu unde greşesc? Not a clue. Ce e aproape dureros e că nu îmi mai pasă. Savurez cu o plăcere bolnăvicioasă inconştienţa pe care am adoptat-o şi îmbrăţişat-o de ceva vreme încoace. Poate că tocmai faptul că ne pasă ne ţine în viaţă. Conştientizez fiecare gest, dar nu fac nimic pentru a-mi reveni. Mă pricep de minune să îmi complic singură existenţa. E normal să am astfel de dureri de cap la aproape 22 de ani? Dacă nu, atunci e de rău. Nu cred că m-am mai simţit vreodată ataşată de cineva atât de mult. Nu cred că am mai investit vreodată atâta energie şi timp într-o relaţie inexistentă. Mi se face rău din cauza nepăsării tale, dar mă tratez cu propria-mi indiferenţă. Aproape că pot desena secvenţa ideală din viaţă, dar mi-e imposibil să îmi dau seama cum aş putea ajunge acolo. Cum de nu am crezut în destin? Cum de am avut impresia atâta vreme că totul stă în mâinile noastre? Că ţine de noi să ne schimbăm soarta? Din păcate, încă mai trăiesc într-o lume imaginară în care cuvintele au semnificaţie şi nu există vorbe în vânt. Mi-e frică, mi-e îngrozitor de frică. Nu credeam că aş putea vreodată să simt astfel, să mă tem într-atât de ceea ce ar fi putut fi o poveste frumoasă, dar şi o rană care nu s-ar mai închide vreodată. Sunt cel mai slab om pe care îl cunosc, sunt singurul om pe care îl ştiu şi care nu crede în iubire, dar iubeşte cu toată fiinţa sa.